Sensibilitatea o are de la mine

“E prea sensibil!”. “E mai rau ca o fata!”. Daca vreti sa aratati cu degetul spre cineva, nu va indreptati catre el, intoarceti-va spre mine. Copilul meu a mostenit sau a invatat sensibilitatea de la mine.

In urma cu cateva zile, deruland postarile prietenilor de pe Facebook, tati a ajuns la o melodie cantata la un concurs international de voci. O melodie lenta, sensibila, incarcata de emotii, toate trecand dincolo de orice ecran, doar prin voce. Eu si Robert nu ne uitam la tableta pe care se derula videoclipul respectiv, aveam alta activitate, dar melodia se auzea in toata casa si, bineinteles, eram si noi atenti.

Ascultand, Robert s-a oprit din orice activitate si, incet, a inceput sa planga. “Imi vine sa plang”, mi-a spus, “e prea frumos”. Melodia era in engleza, nu ii tradusesem mesajul. Si nici nu era nevoie. Mi-a venit sa il iau in brate si sa ii spun ca il ador.

Sincer, nu stiu cati oameni, chiar adulti fiind, pot sa fie atat de patrunsi de o melodie, de frumusetea unei voci, chiar neintelegand cuvintele.

“Plange de la melodie?”, a intrebat tati sceptic si nu i-a venit sa creada cand a aflat ca, intr-adevar, acesta este motivul pentru lacrimile lui Robert.

Da, stiam ca am un copil sensibil. Un copil care isi exprima emotiile. Si uneori, da, aceste emotii se transforma in lacrimi.

Imi amintesc si acum cand am fost la cinema sa vedem “Bunul dinozaur”. Nu stiu daca ati vazut filmul. E un film bun. Despre prietenie. Despre familie. Un film in care un pui de dinozaur, in cautarea familiei, se imprieteneste cu un pui de om, fara familie. Legatura lor se construieste treptat, dar sigur. Si pare ca puiul de om va ajunge sa faca parte din familia puiului de dinozaur. Doar ca, exact cand mai aveau putin pana sa ajunga la casa familiei de dinozauri, intalnesc o familie de oameni. Si dinozaurul il impinge pe puiul de om spre familia respectiva, ca sa aiba si el o familie a lui, cu semenii lui. Momentul e sfasietor. Iar mesajul mi se pare extraordinar. Prietenia este despre binele celuilalt, despre fericirea fiecaruia. Ca mie mi-au dat lacrimile n-a fost o surpriza. Eu plang de cand ma stiu la scene puternic emotionale. Nu ma asteptam insa ca Robert sa planga. Am iesit din sala si el inca suspina. “De ce s-au despartit? Trebuia sa ramana impreuna. Erau prieteni. De ce au plecat?”. In zadar i-am explicat noi ca ei raman in continuare prieteni, doar ca fiecare s-a dus la familia lui, si ca se vor mai revedea la joaca. Pana nu si-a descarcat emotia, nu s-a oprit. Poate ca oamenii s-au uitat lung la noi. Poate ca altcineva in locul meu i-ar fi spus sa se opreasca din plans, ca e ridicol, e doar un film. Dar mie mi s-a parut extraordinar. Sa poti sa traiesti o poveste, care nu este a ta, cu atata putere, mi se pare extraordinar. Inseamna ca poti sa rezonezi cu cei din jur. Inseamna ca ii pot asculta. Ca te poti conecta suflet cu suflet. Si ca orice poveste vei intalni, in filme, in carti, in spusele oamenilor, nu vor trece pe langa tine ca o simpla adiere de vant.

A mai plans si la alte filme, in special in momente de despartire ale unor prieteni sau membri de familie. Dar momentul la care nu ma asteptam sa planga a fost la o emisiune culinara, cand o doamna, in pericol de a fi eliminata, plangea ca e dezamagita de sine. “De ce plange? De ce e dezamagita? Ca mie mi-a placut ce-a facut”, mi-a spus Robert cu ochii inlacrimati.

Puiul meu drag, empatic, sensibil si bun!

Imi amintesc ca atunci cand am aflat ca voi deveni mama de baiat, mi-am spus ca eu nu pot sa cresc un baiat, ca eu nu pot sa-l cresc puternic si dur. Dar poate ca tocmai de aceea Universul a decis sa-mi dea un baiat. Poate ca lumea nu are nevoie doar de barbati duri. Poate ca lumea aceasta, din ce in ce mai rece, are nevoie si de suflete sensibile, empatice si bune, care traiesc si isi exprima emotiile in fata durerii, dar si a frumusetii. Poate ca Universul cere un echilibru. Cum ar fi daca toti am fi reci si duri? Mai e nevoie si de noi, astia mai sensibili. Ca mine. Ca el. Da, sensibilitatea o are de la mine.