Si ce daca te validezi prin reusitele copilului? Doar n-o sa te validezi prin ciorba pe care i-o faci!

E a nu stiu cata oara cand citesc despre cat de rau e sa te validezi, ca parinte, prin reusitele copilului. Inteleg ca unii dintre adulti au motive de mandrie personala; e foarte bine. Dar nu toti suntem oameni de stiinta, afaceristi de succes sau mai stiu eu ce alte personalitati cu cariera fulminanta sau proiecte personale rasunatoare.

Multi parinti sunt oameni simpli, care isi dramuiesc putinii banuti cum se pricep mai bine, care nu ies in oras sa ia cina la nu’s ce restaurant, care nu merg in vacante peste hotare si abia isi permit cateva zile pe litoralul autohton, care nu mai au bani ramasi la final de luna sa isi cumpere o carte pentru ei, abia iau pentru copil si atunci la reducere.

Ce e asa rau ca parintii sa se simta mandri, impliniti si fericiti prin prisma reusitelor copilului lor?

Reusitele pot insemna calitatile si talentele innascute ale copilului, daca e cazul. Dar pot fi foarte bine si notele. Care-i problema daca te si lauzi chiar cu notele copilului? Cu ce vrei sa te lauzi? Cu ciorba pe care i-ai facut-o si a mancat-o toata? Ok, da, si aia e importanta. Dar ce e asa rau in a te bucura si de reusitele lui?

Si-apoi de cate ori v-ati gasit in stare de admiratie fata de un parinte al carui copil chiuleste mai mult decat da pe la scoala, are nota 7 la purtare, vreo patru-cinci corigente si stie deja ce tigari prefera la 12 ani? V-ati gandit atunci: “Uite, domne, parinti adevarati! Asa e cel mai bine, copiii trebuie sa-si traisca viata, sa fie fericiti!”? Si v-ati si indemnat propriul copil sa fie cel mai bun prieten al colegului in situatia de mai sus, sa preia modelul?

Poate ca pe vremea noastra nu era asa goana dupa note si scoli. Desi, sincer, habar n-am cum era in Bucuresti. Am trait in provincie, unde nu aveai atat de multe optiuni. Si nici nu intrai la liceu in functie de mediile din clasa a V-a. Nici intrarea la facultate nu am prins-o in baza notei de la Bac. Poate ca nu era presiunea la fel de mare de la clasele mici. Dar asta nu inseamna ca nu conta daca intrai sau nu la liceu sau la facultate. Sau nu contau deloc notele.

Toate astea contau. Si hainele, si cat de popular erai intre colegi, si cat de mult te placeau profesorii (desi uneori, asta starnea mai multa invidie printre colegi), si ce ghiozdan aveai, si daca mergeau la olimpiada, si daca mergeai in excursii si tabere. Toate contau, ca si acum.

Asa cum intre adulti conteaza casa, masina, vacantele. Ca poate vrei sa mergi in vacante cu prietenii, spre exemplu, si cumva ar trebui sa gasiti variante care sunt pe placul si buzunarul tuturor.

Plus ca, asa cum prima sau bonusul de la munca sunt rezultatele muncii tale, intr-o oarecare masura si reusita copilului este si a ta. Cartile pe care le citeste nu ajung singure acasa la tine, in biblioteca sau in camera copilului. La activitatile extrascolare, care ii pun in valoare (sau doar descopera) talentele copilului, nu ajunge nimeni cu un covor fermecat si nici nu se platesc cu zambete si riduri de expresie. Nici macar fructele pe care i le pui in ghiozdan, pentru pauza mare, nu cresc in ficusul din sufragerie.

De acord, acum nu trebuie nici sa pui copilul la zid daca nu are doar note de premiul intai. Si nici nu trebuie sa faci o tragedie daca nu e in primii – ziceti voi cati – din clasa. Dar de aici si pana la a-i judeca pe acei parinti care se mandresc cu reusitele sau notele copiilor…

Poate ca parintii respectivi au stat cu copilul pana noaptea tarziu, ajutandu-l sau doar fiind acolo langa el, in timp ce acesta isi facea temele sau se pregatea pentru un examen. Sau poate au alergat cot la cot cu el pentru pregatirea pentru vreun concurs de atletism. Sau poate chiar si-au sacrificat niste vacante pentru a sustine pregatirea copilului. Si nici nu vreau sa intru pe teritoriul sacrificiului pentru copii, un alt subiect “preferat”.

Despre sacrificiu am scris deja: Da, eu ma sacrific pentru copil.

Si parerea mea nu s-a schimbat. Ba chiar cred ca uneori sunt necesare si ceva sacrificii pe drum. Eu am vazut copii ai caror parinti nu s-au sacrificat, si-au vazut linistiti de drumul lor, de parca nimic nu s-ar fi schimbat in viata lor. Si nici unul dintre ele nu spune acum “ce bine ca ai mei nu s-au sinchisit de mine si nici acum nu se preocupa prea mult daca am sau nu nevoie de ajutorul lor”. Ba, dimpotriva. Dar poate ca am avut eu ghinionul sa nu intalnesc exemplele “potrivite”.

Adevarul este ca nu putem stii mereu motivele din spatele mandriei unui parinte, pentru reusitele copilului. Si, da, poate ca isi vede implinite propriile vise prin reusitele copilului. Ce-i asa mare capat de lume?

Atat timp cat copilul tau e fericit cu reusitele personale, nu e fortat sa mearga pe un anumit drum, nu e amenintat, nu se simte indatorat, de ce nu poti sa fii si tu fericit impreuna cu el? Si chiar sa-ti strigi fericirea in gura mare?