Evenimente

Tina Payne Bryson – despre a fi mama

By  | 

Ma simt norocoasa atunci cand am sansa de a intalni oameni de succes in spatele carora descoperi oameni. Oameni cu preocupari firesti, cumpatati, care recunosc ca nu sunt perfecti, oameni care nu se pozitioneaza singuri pe un piedestal la care nu poti ajunge nici cu doua scari, oameni care iti vorbesc ca oameni, dincolo de specializarea lor, oameni care vad in fata lor alti oameni. 

De mai multi ani am sansa de a lucra cu Nadia Comaneci. Am avut sansa de a petrecere alaturi de ea o saptamana in Ljubljana pentru un proiect si de atunci respectul pentru performantele sale merge mana-n mana cu respectul pentru omul si mama care este. 

Dar acest text este despre un alt om care mi-a ajuns la suflet in acest weekend: Tyna Payne Bryson. 

Trecand peste aceasta introducere, o sa va povestesc de ce am plecat eu atat de optimista de la conferinta “Disciplina fara drama”, organizata de Mindsight Romania, cu dr. Tina Payne Bryson, psihoterapeut, expert in parenting, co-autor (impreuna cu Daniel Siegel) a doua carti de parenting best-sellers, Director de Educatie Parentala a Institutului Mindsight, California, SUA, si mama a trei baieti.

Va amintiti cu siguranta ca – pe un fundal in care mai nimeni nu stia cu ce se mananca “parenting”-ul, cand educatia se invartea in jurul corectiei – majoritatea articolelor despre noua viziune de parenting suna ceva de genul “asa nu” sau “asa da”. Si inca mai sunt astfel de articole care parca te judeca fara sa te cunoasca si te fac sa te simti mic-mic ca nu ai stiut aceste lucruri si ca, la revedere, ai pierdut trenul. Eu chiar am intrebat, la un moment dat, un expert roman in parenting: bun, minunat, imi place ce spui si acum inteleg, dar ce faci daca tu – ca parinte – nu ai aplicat toate aceste lucruri de la inceput si te trezesti ca ai deja copilul la scoala? Raspunsul a fost ceva de genul: ei bine, e mai greu – dar cu tonul acela care ascunde in spatele cuvintelor mesajul: nasol de tine, nu prea mai ai ce face, asta e, la care a adaugat ca de-aia ii place sa lucreze in special cu parinti care au copii mici, foarte mici sau chiar nenascuti inca, pentru ca e mult mai simplu si cu reusite sigure.

Ei bine, sambata (2 aprilie), la conferinta Tinei am descoperit sau mi s-a confirmat ca nu e chiar asa. Ca niciodata nu e prea tarziu, ca important e sa constientizezi ca ceva din ce ai facut pana acum nu functioneaza, ca nu o sa se schimbe totul peste noapte, ca nu o sa iti iasa mereu, ca o sa ai momente in care o sa-ti spui ca tie nu iti iese, ca mai bine renunti, dar important e sa mergi inainte.

Speranta cu care ne-a incarcat Tina in timpul conferintei a fost, cred eu, cel mai important beneficiu cu care eu si celelalte sute de mame prezente am plecat de acolo. Mai ales ca – desi informatiile prezentate au fost insotite si de date stiintifice – Tina ni s-a prezentat in fata in primul rand ca mama.

“Si eu mai gresesc uneori. Sunt om si am si eu momente in care nu reactionez cum ar trebui”, ne-a spus Tina la un moment dat. Ne-a dat si exemple. Si ne-a incurajat. Ca e normal sa mai si gresesti, important e sa faci ceva sa indrepti. Sa iti doresti si sa actionezi in directia unui parenting bun, bun pentru copilul tau.

Pentru ca nu orice stil de parenting se potriveste fiecarui copil. Ba chiar nici aceeasi abordare nu se potriveste mereu aceluiasi copil. Si ca nu are legatura cu ce ai trait tu, ca si copil. Tu – ca parinte – poti gasi un parenting echilibrat, care sa ofere copilului tau siguranta si afectiunea de care are nevoie.

Si ceea ce cred ca ar trebui sa repetam cat mai des si cat mai multor oameni, in special educatorilor, este ca disciplina nu inseamna corectie, disciplina inseamna invatare, dezvoltarea unor abilitati, astfel incat disciplina sa duca la autodisciplina, copilul sa aiba un comportament adecvat si cand nu suntem noi de fata. Si ca disciplina, abordarea de parenting si cea educationala trebuie sa inteleaga si emotiile nu doar faptele care ni se prezinta in fata ochilor.

“Aceasta abordare necesita multa practica. Si eu inca mai exersez”, ne-a spus Tina, adaugand ca “marele avantaj la jobul ei este ca isi reaminteste mereu cum si de ce”.

Am plecat de la aceasta conferinta – si cred ca nu am fost singura – cu energie pozitiva si incredere.
– Pentru nimic nu e prea tarziu, nici macar pentru un anumit tip de parenting sau atasament.
– Am ceva dreptate cand spun ca cei mici nu trebuie lasati complet de capul lor, ca trebuie sa le fie setate niste limite, dar – asa cum spune si Tina – insotite mereu de ingrijire, afectiune, grija si ceea ce noi numim “sa-ti pese cu adevarat”.
– Nu toate retetele de parenting sunt universal valabile. Nu toate strategiile functioneaza mereu pentru toti copiii. Copiii sunt unici. Unici nu doar prin comparatie cu altii, dar unici fata de ei insisi in diferite etape ale vietii. Si-atunci nici atasamentul, nici parentingul nu e fix, creierul este influentat de experiente si-atunci si stilul de parenting ar trebui sa se adapteze.
– Atunci cand un copil are un anumit comportament, nu inseamna ca e rau ca vrea sa fie rau sau ca vrea sa ne faca noua rau, ci vrea sa ne transmita un mesaj, nevoia unei abilitati de fapt. Si noi trebuie sa cautam “de ce”-ul. Sa o luam intrebare cu intrebare, “de ce” cu “de ce” pana descoperim ce s-a intamplat, ce a declansat acea criza si ce abilitate are de fapt nevoie copilul sa fie invatat.
– Pasii sunt: conectare cu copilul (empatizarea cu ceea ce simte), cautarea “de ce”-ului, vina sanatoasa (intelegerea de catre copil – de fapt trebuie sa vina de la el, nu sa i-o impui tu ca parinte, ca a gresit si trebuie sa indrepte cumva lucrurile) si eventual prezentarea, explicarea, unei strategii de reactie intr-o situatie similara pe viitor. Si aici mi-a placut ca a expus si niste exceptii, spre exemplu: esti intr-o biblioteca sau librarie si copilul darama cartile, nu treci direct la conectare (intelegere, empatie) cand el inca darama carti, ci il scoti din acel mediu oprindu-l indirect si apoi te conectezi. In sfarsit cineva care spune lucrurilor pe nume – nu in orice context treci direct la intelegere. Atat timp cat copilul raneste pe cineva, intai il opresti, il indepartezi de locul respectiv si apoi incerci sa relationezi.
– Copiii nu au nevoie sa reparam totul sau sa fim perfecti, ei au nevoie sa le fim alaturi mereu
– In loc sa ii spui ca trebuie sa se incalte si sa te iei la harta cu el ca nu vrea, mai bine il anunti ca e timpul sa se incalte si il intrebi cum ai putea sa il ajuti. Nu va fi o impunere, o comanda si, in plus, se va simti in siguranta, pentru ca l-ai asigurat ca – daca are nevoie de tine – esti acolo pentru el. Si, apropos, de multe ori copilul nu vrea sa se imbrace/incalte/manance singur nu pentru ca e prost crescut sau rasfatat, ci pentru ca simte nevoia sa i se reconfirme ca este iubit si ca tu esti alaturi de el. De asemenea, orice sarcina intampinata cu refuz poate fi mult mai usor acceptata daca este facuta in joaca – impreuna.
– Cand trimiti copilul in camera, dincolo de izolare, ii transmiti ca e pe cont propriu. Totusi, daca tu esti foarte nervoasa, mai bine amani momentul de discutie, pentru ca tu nu te vei putea conecta cu cel mic; mai bine ii spui onesc ca in acel moment sunteti amandoi suparati si nervosi si ca mai bine se duce el in camera lui sau alta camera si se joaca sau face altceva ce ii place lui mult si ca tu te duci sa speli vase sau sa termini alta treaba, ca va veti linisti amandoi si apoi veti discuta. Ceea ce si vei face.
– Niciodata nu repari un comportament si atat. Afli care este sursa comportamentului si il inveti pe copil cum sa gestioneze anumite sentimente si impulsuri in diferite situatii pe care cel mai probabil le va retrai.
– Chiar si cand gresim, copilul are ceva de castigat. Te vede pe tine si invata de la tine cand si cum sa iti ceri scuze, cum sa repari o greseala, invata ca si atunci cand sunt conflicte poate exista conexiune, ca nimeni nu este perfect.
– Cand nu functioneaza o strategie, trebuie sa incerci alta, pana gasesti cea mai buna solutie de invatare pentru copilul tau.

“Si voi trebuie sa aveti capacitatea sa aplicati aceste metode. Voi trebuie in primul rand sa fiti intr-o stare de echilibru emotional. Asa ca cititi carti, vorbiti cu prieteni, dormiti daca aveti nevoie de somn, faceti ceva pentru voi, pentru a putea face ceva si pentru copiii vostri”, ne-a indemnat frumos Tina.

Iar mie personal mi-a oferit o viziune total diferita – dar interesanta – vizavi de o problema a copilului meu pe care cu siguranta o voi incerca. Si daca nu functioneaza, asa cum nu poate garanta nimeni, dupa spusele Tinei, stiu ca exista un om in lumea asta – o mama deosebita – care ne poate ajuta.

Multumesc, Tina Payne Bryson! Multumesc, Mindsight Romania! Si astept noi intalniri cu oameni exceptionali.

PS: Si ca sa se alinieze planetele pentru zambetul inimii mele, am avut sansa de a-i intalni si pe Otilia Mantelers si Gaspar Gyorgy. Asa arata o sambata insorita!

2 Comments

  1. Pingback: “Copilul invizibil” sau despre parintele constient de sine si emotiile sale ca si copil si adult – iulianaroca.ro

  2. Pingback: Cel putin o ora pe zi de timp de calitate parinte-copil – iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *