Ganduri. Amintiri

trecut

By  | 

 

Cioc! Cioc! se auzi puternic in usa. Surprins de acest sunet pe care aproape ca-l uitase, se ridica greu dar si curios. Dincolo de usa, imaginea care i se arata prin vizor nu-i spunea nimic. Incurcat, ramase pe loc intrebandu-se daca sa deschida sau nu. Cateva clipe ramase suspendat in aceasta intrebare. Se trezi la aceleasi batai repetate. Cioc!Cioc!

Deschise.

Un copil cu chip brazdat de mii de riduri si cu un ten pe care parca se asternuse praful ca pe mobila uitata intr-o camera pustie, se ranji la el.

“Da?” spuse sec, si mai incurcat de aparitie.

“Ce mai faci? Nu ma inviti inauntru, sa ma astern putin?” intreba copilul batran.

“Sa te invit???!!! Dar nici… Cine esti? Ce doresti? Cred ca ai gresit usa”, spuse balbaindu-se ca atunci, in prima zi de scoala, cand colega sa de banca il intrebase cum il cheama si daca poate sa stea amandoi in aceeasi banca. Zambi la amintirea ochilor ei verzi, de primavara.

“Cum nu stii cine sunt? Pai tocmai m-ai imbratisat. Da, colega ta avea ochi superbi”, spuse copilul amuzat de parca ar fi auzit cel mai tare banc.

Ramase mut. De unde stia acest copil ce gandea? Ce fel de smecherie era asta? Si chiar nu-l vazuse niciodata. Sau isi pierduse memoria? Nu. Era perfect lucid. Si totusi… Se temu sa mai spuna ceva si nu se gandi decat sa inchida usa. O tranti in fata copilului, fara niciun cuvant.

Cioc! Cioc! Si din nou cioc! cioc!

Statea cu mana pe clanta luat pe sus de emotii inexplicabile. Dar nu ii era teama. La urma urmei era un copil vai de mama lui. Ce se putea intampla? Oricum nu avea de gand sa-l lase sa intre.

Asa ca deschise iar.

“Credeam ca m-ai uitat”, spuse copilul fara insa sa para suparat sau deranjat ca se trezise brusc cu usa inchisa in nas.

Se uita la el si incerca din rasputeri sa-si aminteasca daca totusi il intalnise vreodata pe acest copil. Ridurile lui ii aminteau de bunicul care, la culcare, ii spunea povesti din razboi pe vremea cand era doar un tanc. Ochii albastri ii aminteau de prima iubire. Zambetul era identic cu cel al profei de romana care il incurajase sa creada in versurile pe care le scria in pauze. Mainile mici, degetele subtiri cu unghii patrate ii aminteau de colegul de camin care ii zapacise noptile cand se dadea mare pianist pe tastatura de laptop vorbind pe net cu tot felul de tipe necunoscute. Avea fruntea lata si colturoasa ca a profului cu care isi facuse, cu ani in urma, lucrarea de dizertatie. Parul ondulat si negru – desi scurt – ii amintea de parul superb al celei care credea ca ii va purta numele, dar care alesese un alt nume de familie. Umerii lati il duceau cu gandul la fratele lui, pe vremea cand venea de la antrenamente si calca tantos, mandru de rezultatele sale. Picioarele usor strambe ii aminteau de prietenul sau cel mai bun, microbist inrait, acum plecat peste hotare. Acest copil era o ciudatenie. Un mic monstrulet. Si totusi fiecare particica a lui ii era familiara chiar, amintindu-i de oameni, apoi de locuri si momente cu acesti oameni, candva apropiati sau chiar foarte dragi. Acest copil era cu atat mai ciudat cu cat, desi chiar nu isi amintea sa-l mai fi intalnit vreodata, parea a fi un fel de album ambulant cu imagini din propria lui viata. Imagini de mult uitate sau lasate in urma.

In cele din urma, sparse tacerea si, cu inima in dinti, spuse: “Imi pare rau. Nu te cunosc. Adica imi pare ca imi amintesti de multe persoane. Dar nu stiu cine esti”.

“Sunt TU”, raspunse copilul fara sa se miste vreun muschi pe chip, ca si cum raspunsul era evident, nimeni nu-l putea combate si era stiut de oricine.

Raspunsul nu-l sperie atat de mult cat poate ar fi trebuit. Ii amintea intr-adevar de el in anumite momente din viata lui, dar nu putea fi el. Era absurd. In mod sigur era o gluma proasta. Dar nu vroia sa il ia la bataie sau sa-l arunce pe scari. Parca vroia sa afle pana unde poate merge gluma. Se limita sa zambeasca.

“De fapt nu sunt tu”, continua copilul si acest moment il linisti pentru ca stia ca asa e. “Sunt ceea ce ai fost tu, sau mai bine ceea ce ai trait tu, sunt toti acei oameni pe care i-ai intalnit, pe care i-ai iubit sau i-ai urat, sunt toti acei care te-au facut sa fii fericit sau din cauza carora ai avut zile negre; sunt toate acele clipe cand ai dansat sau te-ai facut mic intr-un colt, sunt toate acele momente cand te-ai simtit ca parca zburand sau cand ti-ai dorit sa intri in pamant, sunt toate petrecerile, noptile de iubire si serile de disperare cand te-ai trezit singur; sunt toate cantecele pe care ai dansat strangand in brate prima si ultima iubire si toate intre ele, sunt toate acele filme la care te-ai emotionat si nu ai vrut sa arati ca si poti simti ceva, sunt toate acele carti pe care le-ai citit imaginandu-ti scene vii; sunt acele castele de nisip pe care le faceai cand mergeai cu parintii la mare, sunt acele referate pentru care ai pierdut nopti in facultate, sunt acele beri nenumarate de pe urma carora uitai de tine. Si mai sunt multe alte lucruri, locuri, momente, oameni, vise, ganduri, glume, certuri, pasiuni, toate parte din tine”.

Monologul copilului il purta in momente la care nu se mai gandise de mult, il intalni cu oameni pe care nu-i mai vazuse de ani buni, il facu sa retraiasca pentru o secunda copii ale unor simtiri atat de departate de prezent…

Nu spuse nimic. Se lasa purtat in lumile pe care acest copil ciudat i le reconstruia in fata.

Si apoi, brusc, ca parca picat de pe un zgarie-nori, se trezi si realiza ca da, il cunostea. Il stia pe acest copil. Chiar foarte bine. Cum de nu-si daduse seama din prima? Cum de se gandise? Era atat de evident? Toate acele asemanari… si monologul lui… si raspunsul lui care i se paruse o absurditate… Ce tampit! Normal! Asta trebuie sa fie! Nu se poate altfel! Da! Sigur! Asa e! Acest copil ciudat, aceasta aratare pe care parca se asternuse praful era propriul lui trecut. Nu-l uitase, nu avea cum sa dispara, dar era trecut. Stia asta foarte bine si trebuia sa-i spuna si copilului, sa nu-l mai amageasca. Il tinuse destul in usa si in mod sigur ii daduse sperante desarte.

“Ai dreptate”, spuse, “Imi pare rau ca nu te-am recunoscut din prima. Ai dreptate. Ne cunoastem foarte bine. De o viata de om”.

“Pot intra atunci?”, i-o reteza copilul facand un pas inainte, gata sa treaca pragul.

Il opri la timp.

“NU. Nu poti. Imi pare rau. Da, te cunosc. Da, esti aici. Nu vei disparea niciodata. Dar esti ceea ce esti. TRECUT. Da, esti eu. Dar esti acel eu din trecut. Nu esti eu de azi si nu poti fi niciodata eu de maine. Noi suntem altfel. Noi doar ne amintim de eu-l din trecut din cand in cand, dar nu-l invitam niciodata la o bere. Nu ne mai petrecem timpul cu el. Si nu vrem sa ne fie prieten. Poate ramane un cunoscut pe care sa-l mai salutam uneori de la distanta, dar nu vom mai sta la barfe niciodata si nu ne mai preocupa soarta lui. Pentru ca este trecut. Si trebuie sa se obisnuiasca cu propria-i conditie. Trecut. Imi pare rau”, spuse din nou vazand cum copilul e pe punctul sa izbucneasca in lacrimi, “Imi pare rau, dar trebuie sa stii asta. Nu inseamna ca te voi sterge cu buretele, dar vei lasat intr-un colt intunecat. Nu inseamna ca te voi regreta, dar nu te voi mai retrai niciodata. Nu inseamna ca as fi vrut sa nu fi existat, dar nu te voi lasa sa imi dai peste cap prezentul. Niciodata. Acum prezentul imi e prieten. Cu el vreau sa merg la fotbal, cu el vreau sa pun capul pe perna, cu el vreau sa ma asez la masa. Ne merge bine impreuna. Suntem linistiti, mergem la film, ne distram de minune. Si stiu ca promisiunile lui de viitor sunt sincere. Asta e”, spuse distant, pentru ca in sufletul si in mintea lui chiar asa stateau lucrurile. Nu spunea povesti, nu vorbea de dragul de a-si auzi propriile cuvinte.

Se privira pentru cateva secunde fara ca unul sa clipeasca macar o data.

In cele din urma, copilul ii intinse mana si spuse rece: “Mi-a parut bine”.

“Asemenea”, ii raspunse la fel de sec. Si inchise usa. Nu se mai auzi niciun cioc!cioc!

 

PS:

TRECÚT1 s.n. 1. Timpul care s-a scurs (până în prezent); întâmplările, faptele, starea de lucruri din acest timp. ♢ Loc. adj. şi adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. ♢ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. ♢ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situaţii sau unei stări de lucruri de care cineva se mai simte încă legat, a nu mai vrea să ştie de ceea ce a fost. 2. Denumire dată grupului de timpuri (sau fiecăruia dintre timpurile) verbale care exprimă o acţiune săvârşită înainte de momentul vorbirii sau înainte de un moment de referinţă.

TRECÚT2, -Ă, trecuţi, -te, adj. 1. Care nu mai este actual; p. ext. de demult, vechi, dispărut. ♦ Care nu mai este actual; demodat. 2. (Despre unităţi de timp) Anterior celui prezent; precedent. Zilele trecute. 3. Îmbătrânit sau bătrân. ♦ (Despre plante) Ofilit, veştejit. ♦ (Despre fructe) Care s-a degradat, nefiind recoltat la timp; răscopt. ♦ (Despre materiale, obiecte etc.) Consumat (în parte).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook