Ultima serbare

Hai, veniti sa ne fiti spectatori!

Ca nu e o serbare oarecare.

Vom da de stire astazi tuturor

Ca din gradinita pleaca grupa mare!

Asa este! Nu glumim!

Pentru noi e ultima serbare!

Ca suntem mari si vom pleca

La scoala-n toamna viitoare.

“Mami, nu-mi vine sa cred ca e serbarea!”, mi-a spus Robert inainte sa iesim pe usa. Iar in masina a recunoscut “Am emotii, mami!”.

I-am explicat ca e firesc, absolut normal, toata lumea are emotii cand sunt evenimente importante – spectacole, serbari, examene, si ca emotiile ne pot ajuta daca le acceptam.

E drept ca si eu aveam emotii, dar nu pentru ca Robert nu s-ar fi descurcat. Asa cum i-am spus, important e sa se bucure de tot.

Emotiile mele veneau din incercarile din ultimele saptamani de a sustine un eveniment fata de care pareau mai multe spirite impotriva, decat de sustinere. Pornind de la doamna care era reticenta si tematoare, cred, pentru prima serbare in afara gradinitei, pana la parintii care au stat mai mult si au privit de la distanta (de cele mai multe ori cei care stau pe margine se pricep foarte bine la capitolul critica) sau cei care n-au primit cu ochi buni o noua cheltuiala relativ neprevazuta in buget (spun relativ pentru ca ideea serbarii departe de “casa” exista de vreun an).

Si desi o buna prietena mi-a spus la un moment dat sa nu ma bag niciodata in astfel de actiuni, sa nu-mi dau cu parerea, sa nu am initiative, de aceasta data n-am putut sa ma tin la distanta si am pus cat am putut umarul, mintea si timpul meu.

Asa ca da, aveam emotii de cum va iesi, de cum se vor simti in primul rand copiii, doamna educatoare, dar si parintii.

Nu va mai tin in suspans si va spun direct: a iesit bine! Peste asteptari, cred!

Sala aleasa a fost nici prea mare, nici prea mica. S-a auzit foarte bine. Copiii s-au descurcat minunat. Si s-au bucurat!

Si eu m-am distrat cu ei! Din randul parintilor, am dansat si am cantat alaturi de cei mici! Am ales sa-mi exprim emotiile nu prin plans, ci prin dans. Si am rugat o mamica, emotionata pana la lacrimi pe la mijlocul serbarii, sa incerce sa se echilibreze, pentru ca cei mici vor simti, iar ei au deja multe emotii.

In timpul serbarii mi-am amintit de gradinita mea, mai bine zis de educatoarea mea. Nu imi amintesc prea mult serbarile de pe vremea cand eram eu la gradinita. Stiu ca, intr-un an, am facut serbarea pe scena clubului din oras, cu toti marii orasului si partidului de la acea vreme, cu noi in costume populare, cu cantece si jocuri traditionale. Si imi amintesc ca erau mai multe fete in clasa si, pentru ca dansurile erau in doi, o parte dintre fete – printre care si subsemnata – au imbracat straie de flacai. Sa fi vazut atunci cautari de cusma potrivita capsorului meu

Dar imi amintesc cel mai bine de doamna Tuța. O doamna ferma, pe care insa am respectat-o foarte mult, pentru daruire si pentru cat de multe ne-a invatat. Si astazi cand ajung in orasul natal si ne intalnim intamplator ne oprim sa ne amintim de acele timpuri. Mi se pare fascinant ca respectul este reciproc!

Ma bucur ca acum finalul a fost unul fericit si frumos si plin de energii pozitive, asa cum eu personal mi-am dorit si imi era teama la un moment dat ca nu se va mai intampla asa. A existat un moment in care ma gandeam ca o sa ne dorim sa scapam mai repede, din cauza presiunilor legate de organizare. Dar, la final, n-a fost asa! A fost cu emotii, pe alocuri cu lacrimi, dar mai ales cu multa bucurie de a fi impreuna si cu dorinta de a ne revedea. Si sper ca Robert sa isi aminteasca cu drag de acesti ani, de doamna si de colegi.

Nu stiu daca pana acum s-a facut o reuniune de 3, 5, 10 ani de la gradinita, dar cred ca ar fi tare interesant!

Ramas bun, gradinita! Suntem gata pentru scoala!

PS: Normal ca am fost mandra de Robert cu toate cele trei roluri: prezentator (versurile din deschiderea acestui text au fost versurile pe care Robert le-a spus in deschiderea serbarii), Abecedar si cifra 8, cu dansurile si cantecele pe care nu doar le-a prezentat, ci le-a trait cu tot sufletul.