Știți vorba aceea cu ”trăim în secolul vitezei”?
Vorbeam cu o prietenă zilele trecute că am depășit demult nivelul secolului vitezei. A devenit aproape firesc să fim într-o goană continuă, habar n-am încotro.
Iar goana aceasta o imprimăm și în viața copiilor.
Îi luăm în viteză de la școală/grădiniță. Îi întrebăm în fugă, cu gândul în cu totul alte locuri și spre cu totul alte subiecte, despre ziua lor la școală/grădiniță. De multe ori ne mulțumim cu acel ”bine” primit ca răspuns, fără să mai iscodim cu întrebări suplimentare. Dacă e bine, înseamnă că e bine. Că dacă n-ar fi fost, ne-ar fi spus, nu?
Îi purtăm, tot pe repede înainte, de la o activitate extrașcolară la alta, în fiecare zi o alta, nicio zi fără o alta.
Îi grăbim la culcare, că e deja târziu. La fel cum îi zorim cu ”hai, hai” și dimineața, pentru că – încă o dată – e deja târziu, întârziem la școală/ grădiniță și noi la birou – mai ales noi, ăștia din Capitală, pentru care drumul spre birou e un soi de aventură spre necunoscut, fără rucsac în spinare.
În drumurile astea, dăm scroll în viteză și citim pe diagonală vrute și nevrute.
Uneori citim despre necesitatea unei pauze. Dăm ”like” și ”share” la fel de repede, fără să citim până la capăt. Nu avem timp.
Vorbeam cu prietena mea despre noul paradox. Există voci care spun, pe bună dreptate cumva, că nu ar trebui să ne grăbim copiii să-i învățăm de mici să scrie și să citească, pentru că o să vină și vremea aceea, la școală. Dar realitatea din teren, aia de la școală, ne arată că nu le strică să știe – cât de cât – cum e cu literele și cifrele. Pentru că și la școală e același ritm alert.
Da, sunt și învățători care înțeleg că fiecare copil are ritmul său de învățare și că rolul lor este tocmai acela de a-i ajuta pe fiecare în parte să țină pasul cu goana programei, fără a leșina pe parcurs. Dar sunt și cazuri în care copil x sau y este arătat cu degetul, în fața clasei, că nu e în ritm cu ceilalți, că n-a fost la grădiniță, că nu este ajutat acasă, că nu face față, că n-are cine să stea după el să recupereze.
Dar altceva voiam să vă spun de fapt. Ceva ce ”made my day”, cum zic englezii.
O discuție cu o bunică. O bunică de copil de 2 ani. Bunică supărată că nu găsește o activitate pentru nepotul său. Că e talentat. Că e priceput. Că e păcat să se piardă. Că nu contează că alți copii sunt de 4 ani, 6 ani sau chiar mai mari. Că știe că nepotul de 2 ani poate, că deja știe, că e la fel cu cei mai mari.
Și în timp ce mă gândeam eu că, oricât de talentat și genial ar fi un copil de 2 ani, am dubii majore că poate un copil de 2 ani să fie la același nivel cu unul de 4 sau 6 ani, vine replica replicilor: ”Eu i-am spus mamei că deja a pierdut o gramadă de timp cu copilul, că trebuia să facă ceva până acum”.
Pam, pam…
Acum, pe bune, mă iertați că întreb: dar unde și de ce îi grăbim pe copii?
0 comments