Chipuri dragi pe drumul educatiei

Astazi e Ziua Educatiei. Copilul meu e acasa. Cred ca ceva mai bine decat ieri. Aseara era chiar trist, in prag de plans. Ca de ce nu merge la scoala. Ca el se duce la scoala. Ca poate doamna e acolo. Ca mai bine era cu doamna in alt oras, ca s-ar fi dus la scoala. Imi doresc sa ramana cu acest drag de doamna si de intalnirea cu doamna pana in ultima zi a clasei a IV-a. Stiu, mai e drum lung pana departe, dar asta nu inseamna ca nu pot sa imi doresc sa ramana cu aceasta dragoste de doamna.

Asa cum am ramas eu, cand ma gandesc la doamna educatoare. Nu si la doamna invatatoare, din pacate. Dar si acum exista un drag si un respect extraordinar fata de doamna educatoare. Si, din fericire, sentimentul este reciproc. Si astazi, daca se intampla sa merg in vizita in orasul natal si sa ma intalnesc intamplator pe strada cu doamna mea educatoare, e asa o bucurie de ambele parti…

De ce nu si de doamna invatatoare? Se pare ca mie mi-au ramas in minte si in suflet oamenii de la care am invatat ceva. Care m-au ajutat sa fiu nu doar un elev, ci si un copil si un om mai bun. Din pacate, in primii ani de scoala, in clasele primare, am supravietuit cu bagajul extraordinar pe care l-am luat cu mine dupa anii gradinitei si cu ajutorul imens al mamei, care nu a putut accepta ca nu avem nimic de scris si nimic de invatat.

Imi amintesc la fel de dna diriginta, profa de mate. Stiu, multi dintre colegii mei nu au avut-o la casa sufletului, dar mie mi-a placut matematica de mica si-atunci mi-a fost usor, chiar si cand in loc de dirigentie faceam tot mate Dna diriginta, s-a luptat cu noi. Abia venita in scoala, a primit clasa cu cei mai multi copii care, desi in clasa a V-a, inca silabiseau cand venea vorba de citit, ce sa mai vorbim de inmultiri si ordinea operatiilor. Nu cred ca i-a fost nici ei usor. In plus, in clasa a VIII-a, pentru ca vizam un liceu cu concurenta mare, am zis ca poate ar trebui sa mai fac niste ore in plus, dar din motive financiare nu as fi putut onora programul de prezenta de doua ori pe saptamana. M-a inteles. Si tot dna diriginta mi-a facut intrarea la o dna profesoara de romana, care sa imi acorde sprijin pe partea de comentarii literare, cu acelasi amendament financiar. Din fericire, la clasa profa mea de romana era tare pe gramatica.

De ambele profesoare de romana imi amintesc la fel, cu drag. De profa de la clasa imi amintesc o chestie pe care probabil n-am s-o uit niciodata: cat de important e sa stii unde, cum si cat de repede sa cauti. Si imi amintesc si acum ca ne-a chemat cu DEX-ul portocaliu la scoala, l-a pus pe catedra si ne chema pe rand sa cautam definitii ale unor cuvinte, oarecum contra cronometru.

De profa de romana din liceu, ca tot suntem la capitolul gramatica si literatura limbii romana, ma leaga cred toata schimbarea mea de la placerea exercitiilor de matematica la dragostea pentru cuvinte si a exprimarii libere. Intotdeauna ne incuraja sa venim cu ceva personal, la orice comentariu pe text. De la dna de romana din liceu am imprumutat carti de dramaturgie, niste carti cartonate cu pagini atat de fine… Eu am fost intotdeauna o mare iubitoare de carti, dar curajul de a spune ce cred despre o carte, despre mesajul unei poezii sau personajele unei piese de teatru de la ea l-am invatat.

Din liceu, imi amintesc de profa de mate. Cred ca am fost preferata ei Mai nimeni din clasa nu reusea sa inteleaga ce vrea de la noi, asa ca in pauze stateam sa le explic colegilor ce si cum cu o teorema sau alta.

Si, bineinteles, cum as putea sa uit de dna diriginta. Un om cu un suflet atat de bun. Eu am invatat de drag si din respect pentru ea, desi nu stiu sa fi fost vreodata aspra sau dura cu noi, sa ne sanctioneze in vreun fel ca nu stim. Cred ca si la olimpiade am mers tot de dragul ei.

Din facultate, chipurile imi sunt usor neclare. Pentru ca am lucrat din primul an, nu pot spune ca am fost foarte prezenta in clasa, asa ca am in minte franturi. Doar de profa de filosofie antica imi amintesc, stiu ca initial voiam sa imi fac lucrarea de licenta cu ea. Iar de la master imi amintesc de dna profesoara cu care mi-am si facut lucrarea de disertatie despre feminism, ea insasi fiind o feminista.

Imi dau seama ca, in general, din toate drumurile mele – fie ele la scoala, la munca, sau pur si simplu printre prieteni, mie mi-au ramas adanc infipti in amintiri si-n suflet oamenii care n-au trecut simplu pe langa mine, ci care si-au lasat amprenta pe omul care sunt azi.

De Ziua Educatiei, si nu doar acum, lor vreau sa le multumesc ca au existat pe drumul meu si ca au zabovit putin alaturi de mine, invatandu-ma ceva.

Si imi doresc ca si copilul meu sa aiba parte de multe chipuri dragi pe drum, de oameni care sa il invete bine, de suflete care sa il modeleze frumos.