Sa ne bucuram de fiecare azi

Multi dintre cei care ma cunosc imi spun ca sunt o realisto-pesimista pentru ca nu imi fac planuri marete pentru ziua de maine, pentru ca nu visez la nu stiu ce minuni pentru poimaine, pentru ca nu vreau mai mult, mai bun, mai frumos si mai devreme acasa pentru saptamana viitoare. Asa o fi! Desi am si eu visele mele. Dar inaintea lor am invatat si incerc sa imi reamintesc sa ma bucur de fiecare azi.

Ma uit in jur si vad mereu nemultumiri. Ca nu e asa. Ca nu e altfel. Ca vreau mai mult. Ca niciodata nu e suficient. Si-apoi, aproape in acelasi timp, aud povesti nu tocmai vesele, ale unor oameni bolnavi, ale unor batrani singuri, ale unor tineri loviti de atacuri de cord si atacuri cerebrale.

Nu ca as fi o inteleapata. Si nici cu cine stie ce experienta de viata. Dar de fiecare data cand aud in jur intrebarea “are rost?”, ma gandesc ca daca stai in fiecare zi sa vrei mai mult, sa nu te multumesti cu ce ai, sa treci pe langa cele ce sunt in cautarea altora care nu sunt, zilele oricum trec si te trezesti intr-o zi cand nu mai poti nici mai mult, nici mai bun, nici mai frumos si nici mai devreme acasa. Te trezesti ca nu-ti ramane decat sa te uiti inapoi. Va inchipuiti cum ar fi? Ce ati vedea inapoi?

Eu as vrea sa nu vad ca n-am facut decat sa fiu nemultumita, permanent suparata si visatoare. As vrea sa ma vad bucuroasa cu ceea ce am si ceea ce sunt.

Poate daca n-as avea ce manca, ce imbraca, unde dormi, cu cine vorbi, nu stiu… poate atunci as avea o scuza. Dar asa…

Slava Domnului, sunt bine, am casa, am masa, am copil sanatos, ba chiar frumos si destept, am sot bun (i-ar trebui mai mult timp liber, dar macar sa reziste la tot stresul si toata presiunea), am parinti sanatosi (ok, nu perfect sanatosi, dar suficient cat sa fie cu mine, cu noi, sa ne fie alaturi, sa ne ajute cu copilul), am job, am mintea intreaga (bine, poate am momente in care n-ar parea, dar cred ca inca mai sunt cu toti boii acasa, cum se spune)…

A, ca as putea sa vreau o alta casa, mai multi bani, o siguranta pentru batranete, da, as putea… Dar nu gasesc suficiente motive sa imi consum energia si timpul pentru ce as putea sa vreau sau sa am mai mult, cand simt ca nu am suficienta energie si timp pentru ce am, ce este si ce sunt acum.

Copilul meu e copil in primul an de scoala doar acum. Bebelus a fost si nu va mai fi. Este lipicios si mamos acum. Stiu ca va veni ziua cand va pune lacat pe usa camerei lui si ne va permite accesul doar cu cine stie ce parola (care, probabil, se va schimba la fiecare ora). Acum inca mai avem parintii prin preajma. Acum suntem sanatosi si in putere. De ce sa nu ne bucuram mai mult de acum, de azi?

Pentru toate acestea, aleg in fiecare azi sa nu ajung mai tarziu de 8.30 acasa (recunosc, inca nu-mi iese mereu, dar ma straduiesc), aleg sa nu deschid calculatorul acasa, uneori sa uit si de telefon, aleg ca in weekend sa nu stiu ca exista calculator pe pamant, aleg sa nu mai merg la evenimente (bine, dupa luna octombrie, pentru ca deja am confirmat la unele de acum ceva mai mult timp; iar din noiembrie poate doar in situatii exceptionale) si sa stau cu ai mei, sa ne vedem cu prieteni, sa ne bucuram de noi impreuna.

Poate toate acestea eu aleg sa ma bucur de fiecare azi.