Amintiri de tabara. Nu! De nuci verzi

Mie imi plac foarte mult nucile verzi. Daca as fi avut vreo aniversare in aceasta perioada cred ca ceea ce m-ar fi bucurat cel mai mult intr-o cutie de cadou ar fi fost niste nuci verzi. Nu dulceata de nuci verzi, aceea nu-mi place prea mult, ci nuci verzi, asa cum sunt ele.

De fapt, nu ma supar daca cineva imi face o surpriza cu nuci verzi, chiar si fara motiv Si daca se poate si fara “hainuta” verde, e perfect! De restul ma ocup eu!

M-am indragostit iremediabil de nucile verzi intr-o tabara.

***

Nu cred sa fi fost an in care parintii sa nu ma fi trimis in tabara. Cam de pe la 3 ani si ceva. Intai cu gradinita, apoi cu sora mamei, care era invatatoare si, in fiecare an, organiza tabere cu copiii din clasa sa. Uneori ma aciuam si eu pe langa acel grup, chiar daca nu eram chiar de aceeasi varsta.

De tabara din toamna acelui an imi amintesc insa cel mai mult, desi nu cred ca am avut vreo premonitie – ca va fi ultima din seria taberelor in care se organizau concursuri, se canta imnul dimineata pe terenul de sport, unde se ridica si steagul, si se acordau premii la final pentru copiii care se evidentiau cu vreun talent anume.

In acel an am fost in tabara la Strunga, judetul Iasi, aflata in continuarea parcului statiunii balneare Strunga, la 900 de metri de drumul national Iasi – Tg. Frumos – Roman, langa padurea din localitatea Strunga.

Initial parea o tabara banala. Nu aveam munti de urcat, nici stane la care sa ajungem pentru o cana cu lapte sau o bucata cu branza, cum experimentasem in alti ani.

Dar a fost tabara cu cea mai buna mancare. Ni se dadea chiar si desert. Intr-o zi un fruct, in alta o ciocolata mica, in alta un compot. Cred ca a fost prima tabara in care am mancat cu pofta.

In fiecare zi fie ne adunam pe bancile de langa casute si cantam, apoi faceam scurte drumetii, pe jos, in apropiere. Iar seara ne adunam pe terenul de sport unde cantam sau dansam la asa-numita discoteca in aer liber.

Ceea ce imi amintesc insa foarte clar si acum, de parca a fost ieri, este insa livada pe care am descoperit-o la un moment dat, intr-o drumetie, nu foarte departe de tabara. Era o livada mare cu meri si nuci. Si aveau niste mere mari si rosii de-mi vine si acum apa in gura de pofta, numai gandindu-ma la ele.

Parca vad si acum, cum ne-am dus noi in grup pe langa livada si am tinut-o drum lung, in sir indian, pe langa gardul livezii, pana ne-am departat de poarta si am ajuns noi la concluzia ca paznicul nu ne mai poate vedea. Cativa dintre noi au escaladat gardul si s-au suit in meri, de unde ne aruncau direct peste gard fructele pe care noi ceilalti le strangeam in sacose (veniseram pregatiti). Cica aveam si rolul de a tine de sase. De parca, daca ar fi pus paznicul vreun caine pe noi, bravii nostri colegi suiti in meri ar fi avut vreo sansa sa zboare peste gard. In naivitatea noastra, am reusit sa ne intoarcem in tabara cu provizii serioase.

Normal ca ne-am intors la livada. Si mi-e greu sa cred acum ca paznicul nu ne-a zarit in niciuna dintre actiunile noastre demne de „amintiri din copilarie”. Mai ales ca eram un grup destul de inchegat si pe masura de galagios. Probabil ca pagubele aduse nu erau totusi asa de insemnate. La urma urmei, cat putea sa fure si sa manance un grup de tanci.

Si ceea ce ma face si mai mult sa poftesc acum este amintirea actiunii la cules de nuci verzi. Din aceeasi livada, tot prin escaladare nepermisa de gard. Ma amuz si acum cand ma gandesc la cate nuci verzi am spart atunci si am curatat. Si cum aveam degetele deja negre, dar nu ne pasa. Glumeam spunand ca executam adevarate operatii fine pe cord, „dezbracand” cu atentie miezul de nuca.

La sfarsitul acelei tabere m-am intors acasa cu o diploma pentru „cea mai buna voce” (trebuia sa fiu pe post de cocos dimineata, cum glumea pe seama mea varul meu) si cu o jucarie doctor pe al carui chipiu am scris „Strunga ’89”.

Intre timp, doctorasul s-a prafuit si si-a pierdut si chipiul. Dar de cate ori prind in magazin un mar mare rosu sangeriu (de import, e drept) sau se apropie toamna si nucile verzi sunt numai bune de patat degete, imi amintesc de acea tabara. Si ma intreb daca mai exista livada si daca as mai putea beneficia de roadele sale. Ca tare mi-ar mai placea… Desi, recunosc, acum nici n-as mai sari si nici n-as mai tine de sase la furat de mere si nuci. Deh, s-au dus acele vremuri si copilaria mea cu ele…

***

A ramas insa placerea de “operatii fine pe cordul” nucilor verzi. Mama ma stie. Asa ca zilele trecute, venind de la munca, obosita franta de la pregatit terenul pentru zugravit salile de curs, am descoperit pe masa o punga cu nuci verzi. Mi-au trecut toate durerile! Ma rog, nu chiar. Dar pentru cateva minute bune, in timp ce spargeam si curatam nuci verzi, am uitat de toate. Cele mai bune fructe ever! Pacat ca al meu copil n-a fost cucerit de gustul lor. Sau poate mai bine – mai mult pentru mine!