Am imbatranit suficient cat sa nu ma mai schimb decat pentru mine

Va amintiti anii aceia cand, de dragul unui baiat, iti schimbai stilul vestimentar, modul in care te misti si vorbesti, chiar si cum gandesti uneori, doar-doar te-o placea si el?

Eu nu am nostalgii si sentimentalisme pe tema asta, dar zilele astea am tot vorbit cu niste prieteni pe teme de relatii, care m-au dus cu gandul la aceste flexibilitati ale doamnelor.

Cat de mult poti si vrei sa te schimbi pentru celalalt?

Recunosc ca am avut si eu episoadele mele cand am renuntat la pantaloni, cravata si papion pentru “el”. Cand m-am chinuit pe tocuri subtiri, cand mi-am prins parul sau nu, in functie de preferintele “lui”.

Niciodata nu m-a tinut prea mult. Ceea ce a dus la seria de replici de tipul “te-ai schimbat”. Si cred ca au fost si momente in care chiar am crezut asta.

Acum stiu ca de fapt lucrurile stateau fix pe dos. Incercam sa ma schimb de dragul altcuiva decat propria persoana si, inevitabil, minunea nu putea dura o vesnicie, intorcandu-ma in cele din urma la mine, cu defectele si frustrarile mele, dovedind inca o data verdicitatea proverbului “lupu-si schimba parul, dar naravul ba”.

Vorbind cu prietenele mele, care – recunosc, nu stiu de ce – tot incearca scamatorii de genul asta si se intreaba de ce magia nu functioneaza, mi-am dat seama ca am imbatranit suficient cat sa nu ma schimb decat pentru mine. Ca orice schimbare as face, daca nu mi se potriveste mie, omului care sunt si felului meu de a fi, ma chinui degeaba, rezultatul final va fi mereu acelasi – un fiasco total sau, in cel mai fericit caz, o reusita pe perioada foarte scurta, si apoi o revenire la aceeasi eu.

Inteleg acum ca proiectia, planul, dorinta, toate trebuie sa vina de dragul meu, stiind ce vreau si mai ales ce si cat pot.

Si aici intervine ceea ce se cheama “iubire de sine”. Cred ca noi, femeile, avem tendinta de a iubi mai mult pe cel de langa noi si mult prea putin pe sine. Ne revarsam capacitatea de iubire asupra “lui”, apoi asupra “copilului”. Si ne dam peste cap sa fim asa cum vrea (sau credem noi ca vrea) “el”. Sau dupa gura lumii (mai ales intr-ale mamiciei), desi gura lumii vorbeste uneori din carti sau fix pe dos fata de realitate, doar ca sa nu se tradeze pe ea.

Trist este cand apare momentul de repros – din partea “lui” sau a “gurii lumii” – ca nu mai esti exact ce te-ai chinuit sa stergi in incercarea de a deveni ce isi doreau ceilalti. Am vazut durerea asta la cateva doamne dragi mie, pe care le respect foarte mult tocmai pentru puterea de a fi ele insele (asa credeam eu).

Si mi-a venit in minte o replica a unui prieten care mi-a spus ca nu intelege de ce femeilor le plac baietii “rai”. Atunci i-am zis ca probabil vine tot dintr-un soi de valenta materna, aia in care iti doresti sa modelezi, sa cresti, sa educi pe cineva.

Dar, punand cap la cap aceasta perspectiva cu durerile pe care n-am stiut decat sa le ascult in ultima perioada, imi dau seama ca de fapt femeile incearca sa se modeleze pe sine, cautand probabil un ceva ce nu au si crezand ca nu sunt intregi fara acel ceva. Pentru ca, dupa ani de zbatere, de transformari repetate, in fel si chip, sa se intoarca la cele ce erau inainte (dar care nu mai poate fi acceptat de cel de langa) sau, dimpotriva, sa nu mai stie nici ele cine sunt, cum si ce sa mai transforme.

“Daca nu te iubesti pe tine, cum ai putea iubi cu adevarat pe cineva?”, mi-a spus cu multi ani in urma o prietena.

Acum stiu ca schimbarea vine din tine, dar mai ales pentru tine.

Ce ma bucur ca am mai imbatranit putin Sper sa ma tina