O poveste despre rabdare, care se citeste pe nerasuflate

Cand m-am gandit sa citim “Erus si Valea Rabdarii” stiam doar titlul si cum arata coperta. Ma gandeam ca e o poveste scurta, simpla, despre un copil care nu are rabdare si cam atat. Si ma gandeam ca o sa fie un pretext bun pentru mine, sa ii mai povestesc copilului meu cum e cu rabdarea.

Iar cand am vazut si cartea fizic, si am vazut ca are peste o suta de pagini, am avut o clipa de neincredere. Oare de alesesem aceasta carte? Si m-am gandit ca o sa ne ia cel putin o saptamana sa ajungem la finalul ei.

Aseara am ajuns acasa. Sincer, eram putin nerabdatoare sa aud intrebarea, devenita rutina, a lui Robert: “Mami, mi-ai cumparat ceva?”. Aveam sa scot cartea “Erus si Valea Rabdarii” si speram ca Robert va fi curios sa o descopere. Dar intrebarea lui n-a venit. Am asteptat eu ce am asteptat, dar intrebarea intarzia sa apara.

Iar eu voiam sa vad reactia lui la intalnirea cu noua carte. Asta ca tot avea sa fie vorba de rabdare…

Si i-am povestit ca avem o noua carte. I-am spus titlul, i-am aratat cartea si l-am intrebat daca vrea sa o citim.

– E o singura poveste? Atat de mare?

– Da. E o poveste cu mai multe capitole.

– Ce e acela un capitol?

– E ca un episod dintr-un desene animat. Cu aceleasi personaje, dar in fiecare capitol se intampla altceva. Noi aventuri.

Si i-am propus sa incepem cu primul capitol. Sa vedem despre ce este vorba. Vazusem deja ca un capitol are doar cateva pagini. Si eram convinsa ca ne vom opri dupa primul capitol. Facusem deja socoteala: sunt 11 capitole, deci intr-o saptamana si jumatate, maximum doua, vom termina si noi cartea.

Este prima noastra carte cu capitole, cu poveste care se intinde pe mai mult de 26, hai sa zicem 30 de pagini; prima carte in care predominant este textul, nu imaginile; prima carte cu pagini intregi de text, nu doar niste paragrafe, ba si doua pagini consecutive cu text, fara imagini.

Asa ca, intr-un fel, aveam emotii. Speram doar sa ajungem candva, cumva la finalul ei. Sa fie interesat sa afle povestea pana la capat, chiar daca ne-ar fi luat si mai mult de doua saptamani.

Si am inceput sa citim. Si am citit. Si am continuat sa citim.

– Mai citim un capitol?

– Da, toata cartea!

Nu am citit-o pe toata aseara. Ne-am oprit undeva pe la miezul noptii, in jurul paginii 90. Cu promisiunea ca, dis-de-dimineata, imediat ce suna ceasul, continuam povestea.

Si asta am facut. Am citit la prima ora a diminetii. In timp ce se spala pe dinti. In timp ce manca. Robert isi facea programul obisnuit, iar eu eram in preajma lui continuand povestea calatiriei lui Erus prin Valea Rabdarii.

Si am terminat povestea cu 5 minute inainte de a iesi pe usa sa mergem la scoala.

Sincer, daca cineva mi-ar fi spus ieri, inainte de a merge acasa, cu cartea in geanta, ca asa va decurge intalnirea noastra cu “Erus si Valea Rabdarii”, i-as fi zis ca e nebun. O carte de peste 100 de pagini! Prima carte de asemenea dimensiuni! Si care nu are paginile pline cu imagini, ci cu poveste! Sa o citesti in – sa zicem adunate – vreo doua ore si ceva… Si fara sa insist eu sau sa trag de copil, sa duc munca de lamurire. Ci venind de la el. Din dorinta lui de a afla ce se intampla mai departe.

Pentru ca povestea este extraordinara. Si este scrisa asa frumos. Asa usor de patruns in lumea ei. Si este presarata cu imagini atat de speciale. Si nu ma refer la ilustratiile cartii, care si ele sunt gingase si calde, ci la imaginile pe care mintea reuseste sa le creeze mergand pe firul povestii.

Am trait diferite sentimente parcurgand cartea. De la mirarea in fata unei lumi cu paduri de castraveti, la tristetea ca Soarele nu mai rasare, la hohote de ras in fata intalnirii cu Marul Alpi sau a dialogului dintre iepurii Pac si Mac (pe care dialog l-am si invatat deja si l-am repetat cu Robert in drum spre scoala 😀 ), la propria nerabdare ca nu mai aflam raspunsurile de la somnoroul Copac al Rabdarii, pana la parerea de rau ca povestea s-a terminat.

Cartea, aparuta la Editura Curtea Veche, este recomandata copiilor de 5-12 ani. Eu, cand am vazut-o fizic prima data, am zis ca nu are cum sa fie pentru copii de 5 ani, ca e prea lunga povestea. Dar m-am inselat.

Robert are intr-adevar cateva luni peste 6 ani. Si este evident ca povestea a fost pentru el. Dar a fost si pentru mine. Pe cuvant, cartea nu este doar pentru copii de pana la 12 ani. Este si pentru copiii mai mari. Eu i-am recomandat-o deja sotului si cred ca o sa ii placa si lui mult de tot.

Povestea se citeste usor. Limbajul este atat de placut. Plus ca intreaga poveste este presarata cu tot felul de invataturi. Si nu doar despre rabdare.

Cartea vorbeste despre importanta fructelor si legumelor, iar asocierile sunt foarte bine gandite. Spre exemplu, Erus primeste niste morcovi care il vor ajuta sa vada lucrurile mai bine. Iar noi stim ca morcovii sunt bogati in vitamina A, care este foarte importanta pentru o vedere mai buna.

Apoi cartea vorbeste despre puterea amintirilor. Despre faptul ca si cand nu ii ai pe cei dragi langa tine, ei raman in sufletul tau, iar amintirile frumoase cu ei te ajuta atunci cand sunt departe tine. Vorbeste despre dragostea pentru natura. Despre imbratisarea copacilor si, mai ales, pentru importanta sadirii pomilor. Vorbeste despre familie si prieteni. Despre bunatate si blandete.

Si, bineinteles, sau mai ales, cartea vorbeste despre rabdare. Despre cum poti reusi mai multe si chiar mai repede, daca ai rabdare. Ca nu trebuie sa ii intrerupi pe ceilalti. Ca uneori, ceea ce tie nu ti se pare important, poate fi extrem de important pentru celalalt. Ca totul se face cu iubire si rabdare.

Si stiti care a fost reactia lui Robert la final: “Eu mai voiam! Vreau sa aflu ce s-a intamplat cu Soarele!”

Asa ca, trebuie neaprat sa facem cumva rost de continuarea aventurii lui Erus si in celalalte Vai, pana la Muntele de Foc. Neaparat!