Parintii sunt barometrul emotiilor pentru copii

“Cand esti copil, parintii sunt un fel de etalon pentru cat de rea e situatia. Cand cazi rau si nu-ti dai seama daca trebuie sa te doara sau nu, te uiti la parinti. Daca sunt ingrijorati si alearga spre tine, plangi. Daca rad si bat cu palma pamantul spunand “Pamant rau”, atunci te ridici de jos si continui cu joaca. […] Parintii sunt barometrul emotiilor pentru copii si sunt ca un efect de domino.”

Cuvintele nu imi apartin. Nici macar nu sunt ale unui autor roman. Ci vin tocmai din Irlanda, de la scriitoarea Cecelia Ahern, ale carei mesaje pline de optimism, ascunse in scrierile sale, imi plac mult.

Citind, mi-am amintit de sfaturile primite cand copilul meu era mic. Indiferent de cat de tare cade sau se loveste, nu alergi disperata spre el, nu zici “aoleu” sau “vaaai”, ci razi, ca sa rada si el, si ii spui sa se ridice ca nu s-a intamplat nimic. Imi amintesc sfaturile acestea pentru ca, da, recunosc, le-am si pus in practica, dar pe care astazi – stiti vorbea ceea: “da-i omului mintea de pe urma”, nu le-as transmite ca sfat mai departe. Si va spun si de ce.

E adevarat ca atunci cand nu puneam foarte mare accent pe cazaturile sau loviturile copilului si, poate eu sau altcineva din jur, mai si radeam in semn ca nu e nimic grav, copilul se ridica parca mai repede si isi relua activitatea, jocul. Doar ca mai tarziu am descoperit si reversul medaliei. Cand eu ma loveam copilul meu radea. Pana la urma, asta invatase, nu? Ca atunci cand cineva se loveste, poti sa razi.

Acum cred ca este o abordare gresita. Nici nu trebuie sa te dai de ceasul mortii ca s-a impiedit copilul si si-a julit genunchiul, mai ales daca nici nu e ceva grav, care sa necesite spitalizare, copci si alte cele, dar nici nu razi de incident, ignorand sentimentele si durerea copilului, oricat de mica ar fi ea sau cat de exagerata ar fi manifestarea ei.

Astazi nu ignor sentimentele copilului. Am invat sa privesc lucrurile altfel. Exista o vorba cum ca trebuie sa il tratezi pe copil ca pe un adult. Stiu ca multi spun ca nu e corect, ca el nu este adult, este copil. Probabil ca expresia mai aproape de adevar ar fi sa il tratezi pe orice alt om, cu sentimente, cu frustrari, cu drepturi si nevoi, ca orice al om, indiferent de varsta acestuia.

Stiu ca toti ne dorim copii puternici, asa cum ne dorim si pentru noi sa fim puternici. Dar puterea nu sta in ignorarea sentimentelor si aparenta lor stergere cu buretele, pentru ca in realitate ele nu dispar niciodata, ci eventual se sedimenteaza undeva, in adanc, si treptat se transforma in frustrari care rabufnesc cand te astepti mai putin.

Oricat de banala ar parea o rana – fie ea fizica sau sufleteasca, pentru cel ranit, in momentul acela, buba sa reprezinta cea mai mare problema din univers. Ni se intampla si noua adultilor sa ne vaitam de probleme care, in comparatie cu durerile altora, sunt niste “prostii”. Dar ne asteptam la intelegere si compasiune din partea celor din jur. De ce nu ar avea si copiii acelasi drept?

Astazi imi incurajez copilul sa isi recunoasca sentimentele si sa isi exprime emotiile. I le accept, chiar daca poate uneori nu le inteleg in totalitate sau primul impuls este sa i le minimizez. Dar imi reamintesc ca in clipa aceea nu eu sunt subiectul principal, ci durerea sau oful lui. Si incerc sa ii explic cum ar fi mai bine pentru el sa gestioneze propriile porniri. Pentru ca daca sentimentul este normal, firesc, manifestarea uneori nu este tocmai cea mai potrivita.

Iar cand cade, se impiedica si se loveste nici nu alerg intr-un suflet, ca pe ultima suta de metri la maraton, dar nici nu tratez situatia ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ma duc intai si verific nivelul durerii si ii explic daca e cazul sa luam masuri doftoricesti sau doar sa ne imbarbatam sa trecem peste durerea de moment.

Si acum, ca este mai maricel, isi evalueaza singur starea. Si daca vine la mine, il iau in brate, si ii arat ca sunt alaturi de el. Grija si compasiunea, ca si iubirea, nu se cer, se arata; pentru a le primi.

Inca mai aud voci care imi spun, in astfel de momente, ca il alint sau ca se alinta. Acum nu mai ascult aceste voci. Le-as intreba doar atat: cand va doare ceva – fizic sau sufleteste – cum preferati sa fiti tratat de cei din jur, inclusiv proprii copii: cu o imbratisare de alint sau cu ignorare si o gluma proasta?