Tu esti perfecta! Aproape

Nu, nu sunt o mama perfecta! Nici pe de parte! Ce bine ca nici copilul meu nu crede asta despre mine!

De dimineata, canta prin casa “perfect”, “perfeeect”. Ma gandeam ca a prins iar din zbor refrenul “perfect fara tine” de la Vama. Dar nu, el avea propriul cantec despre “perfect” si “esti perfect”.

N-am putut sa ma abtin si am intrebat:

– Cine e perfect?

– Tu esti perfecta!, mi-a raspuns. Si pentru o clipa n-am stiut cum sa reactionez. Bine ca a adaugat: Aproape!

M-am linistit. Bine ca nu ma crede perfecta, ca inca mai invat cum e cu mamicia asta si inca mai fac o gramada de dude, pe care le corectez ulterior si pentru care imi cer iertare.

N-as vrea sa ma vada perfecta. N-as vrea sa creada ca asa arata perfectiunea. Si nici n-as vrea sa urmareasca perfectiunea.

– Nici nu exista perfectiune, i-am replicat eu.

– Si-atunci de ce mai exista cuvantul, daca nu exista?

– Pentru ca multi tind sa atinga perfectiunea.

– De ce sa iti doresti ceva ce nu exista?

Bune intrebari mai are si copilul asta uneori. Si era sa ne avantam in traditionalele noastre discutii filosofice despre viziunile diferite ale oamenilor despre viata, inclusiv perfectiune sau fericire. Noroc ca trebuia sa plecam si avea alte treburi mai importante de facut: imbracat, luat ghiozdan si pornit spre scoala.

Ceva imi spune ca discutia aceasta nu s-a incheiat. Dar nu ma supar, imi place cand ma provoaca sa gandesc