Cu aripa franta

Se facuse dimineata, dar pe suflet ii apasa o noapte rece.

Ii era teama sa deschida ochii. Oare avea sa urmeze o noua zi in care sa se simta mica, neinsemnata, neputincioasa, cu inima strivita ca un gandac sub talpa unui bocanc?

Poate ar fi trebuit sa strige dupa ajutor. Dar cine-ar fi auzit-o in singuratatea din mijlocul multimii? Cine i-ar fi ascultat durerea din glas? Cine i-ar fi sters lacrima de pe obraz? Ar fi strans-o cineva intr-o imbratisare lunga si muta, dar cat o mie de cuvinte de puternica?

Se stranse ghem, tremurand doar pe dinauntru.

De-ar fi avut aripi, si-ar fi lasat sufletul sa zboare. Sa gaseasca el raza de soare care sa-i incalzeasca rana si sa-i aline suferinta. Dar avea o aripa franta de mult. Si ii era teama sa incerce, sa nu descopere ca si cea de-a doua fusese si ea facuta bucati.

Stia. Stia ca nu mai poate zbura. Dar se mintea ca oboseala o impiedica. Se mintea ca-i trecator, ca se va ridica din nou si va inainta cu fruntea sus.

Cum ar fi putut insa chiar sa faca asta, cand nici nu se putea misca.

Prinsa ca-ntr-o capcana, isi simtea trupul greu,  lipit ca un bolovan de pamant, pe care niciun vant de vara nu-l poate inalta.

Nici gandurile nu-i erau clare. Veneau de-a valma peste ea. Cu intrebari ca niste ace. Cu raspunsuri ascutite ca lama de cutit.

O dureau toate. Poate ca avea rani pe tot corpul si nu-si mai amintea.

Nimic. Nu mai avea nimic. Nici vise. Nici speranta. Nici putere.

Doar noaptea grea ii era un fals prieten.