Acasa, in vis. Copilaria mea

Acasa este acolo unde este inima, se spune. Probabil inima mea a ramas in casa in care am copilarit, in apartamentul de la parter, in sufrageria care tinea loc de camera mea. Pentru ca, de cate ori ma visez acasa, ma visez acolo.

Am avut o copilarie frumoasa. Poate nu neaparat cea mai usoara, dar frumoasa.

E adevarat, in vremurile acelea in casa era mai mult frig iarna. Aveam o soba in dormitor, motiv pentru care dormeam toti trei – eu si parintii mei – in acelasi pat. Am stat in acelasi dormitor pana cand, in primii ani de scoala, am cerut singura spatiul meu. Mi-a fost data sufrageria, neavand un al doilea dormitor. Care n-a mai fost sufragerie decat atunci cand veneau musafiri. Altfel, nu ma batea nimeni la cap nici sa fac patul la o anumita ora, nici sa nu imi insir toate cartile si caietele pe jos, nici sa nu lipesc pe pereti diferite fise (spre exemplu, cand eram la scoala, in clasele gimnaziale si am inceput sa invatam limbi straine, ca sa imi fie mai usor sa retin terminatii si reguli gramaticale, aveam peretii tapetati cu tot felul de astfel de materiale).

Si, uneori, temele mi le faceam cu manusile in maini. Mi-a si zis Robert, pustiul meu, recent, auzind povestea asta de la ai mei: “Mami, tu scriai cu manusi? Cum scriai cu manusi?”. I se parea de poveste, dar a fost real. O realitatea pe care am luat-o ca atare, copil fiind.

In vremurile acelea, noi nu aveam televizor color, tablete, telefoane mobile, ore la rand de desene animate si ce mai au azi copiii. Dar eu aveam carti. Am avut norocul sa fac ochi intr-o casa cu biblioteca. Parintii mei au iubit intotdeauna cartile. Si asa am ajuns ca la nici cinci ani sa am abonament la biblioteca oraseneasca. Ma rog, abonamentul era pe numele mamei, dar mergeam impreuna si alegeam carti pentru mine, pe care le citeam singura.

Am doi parinti minunati, care – desi simpli muncitori – au fost chibzuiti intotdeauna, au stiut sa-si prioritizeze nevoile, sa calculeze lucrurile, in asa fel incat sa-si trimita copilul in tabara in fiecare vara si sa mearga cu familia in concediu. Eu nu am fost la bunici in vacantele de vara. Adica am fost, dar doar cu parintii mei, una – doua saptamani, si-atat. In rest, am fost cu copii in tabere sau cu ai mei prin diferite locuri din tara.

Stiu ca in acele vremuri lipseau multe. Sunt oameni care si azi sunt marcati de acest fapt. Dar eu nu pot sa spun ca am resimtit asta, ca mi-ar fi lipsit ceva. Nu imi amintesc sa fi dus lipsa de mancare. Mama a fost intotdeauna foarte priceputa in bucatarie. Era totul pe cartela, intr-adevar (cel putin, in provincie, unde eram noi, asa era), dar in afara de faptul ca aveam dreptul la o paine si jumatate si uneori jumatatea aceea era mai tare, nu imi amintesc sa ne fi plans ca nu ne ajunge un aliment sau altul. Cum ziceam, ai mei erau si sunt foarte calculati, in special mama.

Lucrurile erau gandite din timp, calculate; ne consultam in familie, aveam si eu cuvantul meu de spus in consiliul familiei, cum ziceau ei. Habar n-am ce-ar zice stilurile moderne de parenting despre responsabilizarea mea precoce, stiu ca parintii mei au facut totul din instinct si mai stiu ca niciodata nu m-am simtit fara insemnatate acasa, asa cum aud azi “esti copil, nu-i treaba ta” sau “e un copil, ce stie el”.

Durerile copilariei mele? In primul rand, accidentul tatei, pe cand aveam vreo cinci ani. O aschie metalica i-a sarit in ochi. De-acolo i se trag toate. In timp, dupa mai multe operatii, si-a pierdut ochiul drept. Apropos, eu am vazut cum arata muschii de la nivelul ochiului, pentru ca odata, scotandu-si proteza, tata mi-a facut hatarul de a vedea cum e locul acela in care sta ochiul. Nu m-a convins sa devin pasionata de medicina

Tata a fost un barbat frumos. Cu parul buclat si des. Verii mei spuneau ca seamana cu Bobby din Dallas. In timp, de la pierderea ochiului si mai ales de cand s-a ales si cu un microb sau ce-o fi, pe care eu am convingerea ca l-a capatat in vreun spital ca am pierdut sirul in cate spitale a fost, si caruia niciun medic sau tratament nu pare sa-i dea de cap, tata si-a pastrat sufletul frumos, dar la exterior uneori pare mai batran decat este. Dar este foarte puternic. Lupta de ani de zile si duce pe picioare o boala cu vreo tspe nume diferite si tone de medicamente care au dus la nenumarate alergii. O lupta despre care nu vorbeste foarte mult, dar pe care eu si mama o cunoastem foarte bine. Si, in paralel cu aceasta lupta, are grija de Robert. Iar mama… Ei bine, mama e o minune. E genul de om care te sustine, orice-ar fi. Care nu iti spune ca ai gresit, decat dupa ce ti-ai dat singur seama. Care iti e alaturi ca o stanca. Care iti spune ca orice ai alege, va fi langa tine, chiar daca ai face o alegere impotriva ei. Despre mama am mai povestit chiar de 8 martie.

Ideea e ca, atunci cand ma visez acasa, sunt cu ei. Indiferent de varsta pe care o am in vis, sunt acolo, cu ei, in apartamentul de la parter. Desi, apartamentul acela nu mai e nici al lor de mai bine de zece ani. Dar acasa a ramas acolo. Asa cum stiu ca pentru Robert, acasa este acum doar in apartamentul nostru, cu noi. De cand era mic zicea ca nicaieri nu e mai bine ca acasa. El chiar verbalizeaza dorul de casa lui. De multe ori i-a zis tatalui meu ca lui ii place la el acasa, ca el merge si la bunici, dar cel mai bine e la el acasa. Iar recent m-a intrebat daca, atunci cand va fi el mare mare, si mama si tataie nu vor mai fi, daca eu si tatal lui ne putem muta in locul bunicilor si el sa ramana acasa, unde este si acum acasa.