Cei mai frumosi ani? Acestia!

Stiti povestile alea cu anii de liceu – cei mai frumosi ani? Sau anii de facultate? Cu prieteni, petreceri, iubiri, drumetii si alte amintiri de-o viata?

Ei bine, in cazul meu lucrurile nu stau chiar asa.

Liceul, desi eu mi l-am dorit foarte tare, pentru ca asa vedeam eu atunci drumul meu in viata, liceul a fost totusi si o ruptura de casa, de familie, o ruptura destul de grea de la care cred ca mi se trag multe dureri de azi.

In facultate am lucrat din al doilea semestru al primului an. Asa ca, ocupandu-mi zilele cu jobul la ziar si noptile cu referate si invatat pentru examene, nu as putea spune ca am avut viata de student.

Despre scolile postuniversitare, nici nu mai vorbim. Aveam deja cativa ani vechime in campul muncii, asa ca eram mai mult angajat decat orice altceva.

Sa nu va ganditi ca regret ca anii de liceu sau anii de facultate nu au fost cei mai frumosi ani. Au avut multe parti frumoase, am amintiri foarte dragi de atunci, dar mai ales am avut sansa de a avea alaturi niste oameni absolut exceptionali pe care ii voi purta mereu in suflet, chiar daca nu vorbim sau nu ne vedem prea des acum.

Eu am ales ca cei mai frumosi ani sa fie ce de acum. Anii in care cresc si ma redescopar alaturi de copilul meu, anii in care ma intorc la placerea de a scrie, anii in care – zic eu – am invatat sa nu mai aplec urechea la ce spune lumea, in care nu mai iau ca reper pentru viata mea “aprecierea” lumii, anii in care reinvat sa ma apreciez, sa ma iubesc pe mine cea care sunt.

Stiu ca peste ani, cand voi fi acasa, cu nepoti, o sa am ce povesti din cei mai frumosi ani ai mei.