Mami, sa nu imi spui cum arata clasa!

Am inceput scoala. Nu copilul. El mai are aceste cateva ultime zile de vacanta, pana luni, 11 septembrie. E vorba despre mine.

Nu, nu sunt cadru didactic, desi am terminat scoala cu specializare in domeniu. Nu, nu lucrez intr-o institutie de invatamant de stat sau privata, desi jobul meu implica si munca educationala pentru copii.

Sunt parinte. Un parinte cu copil la scoala, in sistem de stat.

Va amintiti cum arata clasa in care ati invatati voi, copii fiind? Eu imi amintesc de niste clase fade, fara culoare, fara sa-mi starneasca vreo bucurie anume.

In scoala de pregatire pedagogica am descoperit ca o clasa nu trebuie sa arate asa. Si ca poate sa fie si vesela, si colorata, genul acela de interior care – odata ce ai intrat, la primul pas – iti starneste acel “wow”. Iar “wow”-ul unor copii parca e altfel, special.

In aceasta vara, cand ne gandeam unde si cand sa plecam in concediu, am stabilit din start ca in septembrie vom fi acasa. Din doua motive. Unu: pentru ca jobul meu, cum spuneam, presupune activitati educationale pentru copii si deci si o perioada de pregatire. Si doi: stiam ca va fi nevoie de ajutor in amenajarea clasei copilului, de la scoala.

De unde stiam? Sa zicem ca nu sunt straina total mediului, ca inca imi mai amintesc perioadele acestea traite pe propria piele, ca inca mai am colegi si prieteni la catedra. Deci stiu. Si nu ma imbat cu apa rece ca scoala, ca statul, ca doamna, ca etc. Stiu ca acele clase colorate, fermecatoare, nu pica din cer asa. E nevoie de cel putin o minte deschisa si (mai multe) maini harnice.

Copilul meu nu este la primul an in scoala. Trece in clasa I. Dar, conform practicilor din mai multe scoli, copiii schimba clasa (sala de curs) dupa clasa pregatitoare. Iar sala noua inseamna munca de la capat – in amenajare, curatenie etc.

Saptamana aceasta am fost de mai multe ori pe la scoala. Din fericire, nu sunt singura din clasa care intelege ca e nevoie de implicare, ca e pentru copiii nostri. Mai multi parinti am fost alaturi de doamna invatatoare in pregatirile necesare inceperii noului an scolar.

Copilul meu stie ca am fost la scoala. A mai prins din zbor si niste discutii, prin casa, intre mine si tatal lui. Despre cum arata clasa initial, despre ce schimbari am facut sau ce imbunatatiri am adus. Despre ce mai e de facut. Despre cata munca e la mijloc. Despre cat de norocosi suntem totusi ca suntem intr-o clasa in care se vrea si se si pune umarul sa facem toate lucrurile astea.

Dar nu a vrut sa mearga inca la scoala. Si nu pentru ca nu ar astepta sa inceapa scoala. Ci pentru ca, undeva in adancul sufletelului sau, isi doreste acel “wow” despre care va povesteam la inceput.

“Mami, sa nu imi spui cum arata clasa!”, mi-a spus el intr-o seara.

Nu pot anticipa exact reactia lui cand va pasi in noua clasa. Dar cred ca, daca ar fi vazut-o asa cum arata ea initial, s-ar fi dus tot dragul lui de scoala.

Pentru copii, scoala e a doua casa. Acolo isi petrec, in fiecare zi, cel putin patru ore, daca nu chiar mai mult, daca mai sunt si in program tip after-school.

Da, poate ca intr-o lume ideala, nu ar fi nevoie de aportul parintilor pentru ca aceasta a doua casa sa fie calda si primitoare pentru copii. Dar in lumea reala in care traim noi, eu nu pot sa las totul pe umerii doamnei invatatoare. Poate pentru ca stiu cum e sa fii in locul dumneaei. Sau poate ca nu sunt genul sa ma razboiesc cu bubele din sistem si incerc doar sa pun bandaje acolo unde imi sta in puteri.

Desi stiu ca nu vindec cu adevarat. Ca sistemul nu se repara asa. Ca de fapt se perpetueaza o practica inradacinata de multi ani. Ca, in aceste conditii, sistemul nu are niciun interes sa se agite. Doar ca eu nu pot sa privesc cu detasare la peretii mohorati, la hainele rupte de la bancile vai de mama lor si asa mai departe. Nu pot eu.

Si nu zic ca e bine ca mine sau mai bine ca altii. Ceea ce zic si stiu este ca, in aceasta realitate si intre aceste limitari personale si ale realitatii in care merge copilul la scoala, daca tot pot, atat cat pot, nu vad de ce sa nu fac. Doar e (si) pentru copilul meu.