Oboseala omoara muzica

N-am crezut vreodata ca o sa fiu atat de obosita incat sa nu mai suport muzica la volum normal, poate putin mai tare.

Imi amintesc ca, in scoala generala, invatam cu muzica la maxim. Parca il vad pe tata venind in sufragerie unde duduia Scorpions, asezandu-se in fotoliu cuminte, fara sa scoata un sunet, fara sa ma deranjeze pe mine care eram cufundata in lectii, de parca ar fi fost liniste mormantala.

In liceu am suferit tare ca nu aveam voie sa invatam decat in sala de lectura, unde – cum altfel? – trebuia sa fie liniste, pe cat se putea de liniste intr-o incapere in care invatau peste 50 de suflete.

In facultate, de cate ori eram singura acasa, dadeam muzica la radio cat de tare se putea. Indiferent cate case am schimbat, de cand am venit in Bucuresti, muzica tare a fost factorul comun de “acasa”. Nu stiu cum de am avut mereu noroc de vecini care sa nu imi bata in teava

Pana si sotul meu isi aminteste ca atunci cand ne-am cunoscut si venea in vizita nu auzeam niciodata cand suna la usa pentru ca muzica acoperea orice alt sunet.

Acum, insa, totul trebuie sa fie in surdina. Nu pot dormi daca e vreun zgomot, de orice fel. Nu ma pot concentra sa fac mai nimic daca merge televizorul sau radio-ul mai tare. Adio programat televizor sa se stinga singur, in timp ce eu adorm incet, cu muzica, film sau orice alta emisiune pe fundal! Adio munca la birou cu radioul pornit! Adio aproape orice bucurie de altadata!

Cine-ar fi crezut ca o sa ajung atat de obosita? Dar uite-ma si in momentul in care imi rog colegul de birou sa opreasca muzica