Am citit acum cateva zile pe un alt blog, al unui jurnalist, un text care ii cam tragea de urechi pe marii jurnalisti in viata din zilele noastre pentru ca habar n-au ce e ala teren.
E adevarat ca in perioada in care eu dadeam cu sapa la ziar, mersul pe teren era sfant.
Imi amintesc ca erau zile in care nu ajungeam in redactie, ci bantuiam de la o primarie la alta, ca sa cunosc lumea, sa mai aflu una-alta.
Uneori trebuia sa ma scol si la 4 dimineata sa ma duc la nu stiu ce eveniment. Sau sa stau pana seara tarziu la redactie din acelasi motiv.
Odata, stateam undeva in Muncii, m-am trezit cu noaptea-n cap sa plec la o razie. Stiu ca am ajuns la metrou si mai sa se sperie de mine un nene de-acolo ca el abia descuiase usa si eu deja dadeam navala.
Iar intr-o seara asteptam sa se termine un meci pe Ghencea sa fiu pe faza sa vad cum evolueaza lucrurile in strada. Ce nebunie!
Dar stiu cum e si cu redactatul din birou. Adica am avut si sefi care tindeau sa creada ce scria pe Mediafax, decat ceea ce vazusem si aflasem eu de la fata locului. Sau sefi care imi spuneau ca trebuie sa am surse, dar sa stau toata ziua in redactie, ca daca e nevoie de mine.
In ultima perioada de stat pe-acolo, chiar stiu ca era o problema plecatul pe teren. Si ma intriga ingrozitor. Cum sa iti faci relatii, cand lancezesti intr-o redactie? Sau cum sa ai idei de subiecte si exclusivitati, cand esti pus sa urmaresti cu sfintentie fluxurile de stiri de pe agentii si jurnalele tv? In schimb se cerea sa fim la ora fixa la redactie si sa prezentam o lista de subiecte pe care vrem sa le abordam. Ajunsesem sa imi fie groaza de acest moment. Eu voiam pe teren.
Cred ca cea mai frumoasa perioada de teren a fost cea in care lucram pe primarii, la Capitala era Base, iar la sectoare pesedisti si la Prefectura era Oprea. Eram cam aceeasi trupa de jurnalisti care ne perindam de colo-colo. Ce distractie era pe capul nostru! Cate glume!
Cand ne duceam la vreo sedinta de consiliu, la final ne adunam in biroul de presa si ne puneam de acord cu tema care constituie de fapt stirea si cu unghiurile de abordare, ca fiecare sa respecte linia ziarului si totodata sa nu semene stirile intre ele.
Ne anuntam cand urma sa fie un eveniment si ne vindeam ponturi reciproc. Ba chiar uneori cand aflam de unele exclusivitati, ne puneam de acord ca sa ne lasam pe rand sa beneficiem fiecare de o astfel de tema.
Un moment ma amuza si acum. Urma sa fie un eveniment la Prefectura. Si ma suna un coleg de la Adevarul sa imi aminteasca. Ii spun ca nu pot sa vorbesc ca sunt intr-o biserica. Si ii povestesc pe scurt. Eu eram cu un coleg, lucram la un incognito despre spagile care se dau la preoti pentru nunti, noi facand pe viitorii miri care se grabesc sa se lege la cap.
A doua zi ma duc frumos la Prefectura. Intarzii. Draguta de la biroul de presa ma suna sa ma intrebe daca vin. Ii spun ca sunt pe drum si sa ma astepte. In fine. Ajung. Pe scari dau de alti colegi din trupa noastra vesela. “Felicitari, felicitari”, imi striga cativa dintre ei. Nu inteleg nimic. Multumesc, totusi. Ajung la biroul de presa unde Carmen si Livia ma iau cu pupici si urari de fericire si alte d’astea. Ma uit stramb. Clar ca ceva era gresit in imaginea asta.
Ce credeti? Dragul meu de coleg spusese in gluma ca nu stie daca o sa vin ca eu cu o zi inainte eram pe la biserica, intrebam de popi pentru nunta. Si lumea a luat-o in serios. Ba mai mult, fetele de la biroul de presa ii spusesera lui Oprea ca ma marit si omul isi trimisese soferul sa imi cumpere un buchet imens de trandafiri albi.
Sa mi se faca rau cand am auzit. Si nu stiam pe cine sa iau la bataie mai repede.
Pana la urma m-am dus la prefect sa ii spun ca a fost o neintelegere si ca nu ma marit. Eram rosie toata. Ce incurcatura! Omul a fost dragut si mi-a zis ca totusi ar trebui sa il invit la nunta mea, cand o fi sa fie.
Au fost vremuri frumoase pe teren. Si ma gandesc ca cei care astazi scriu doar din birou habar n-au ce pierd. Pe langa faptul ca si noi cititorii pierdem pentru ca toate ziarele sunt trase la xerox – xeroxul agentiilor de presa.
0 comments