N-as putea fi mama de sportiv de performanta

Pur si simplu nu cred ca as avea puterea unei mame de sportiv de performanta. Nu cred ca as putea sa imi privesc copilul suferind – fizic, psihic – si sa ma abtin sa nu-i zic sa lase totul balta si sa il incurajez sa continue, mai ales intr-o lume in care performanta in sport (si, din pacate, performanta reala in general) nu e apreciata la adevarata ei valoare.

Eu nu am facut sport de performanta si nici nu mi-as fi dorit, asa ca macar o frustrare stiu sigur ca nu o voi proiecta pe viitorul copilului meu.

Sunt constienta insa de munca, efortul si sacrificiul care stau in spatele performantei. Care sunt deoportiva ale copilului sportiv, cat si ale intregii familii, cu precadere a mamei pe umerii careia cade toata greutatea sustinerii sportivului.

Am avut astazi sansa, pricinuita de Carrefour si P&G, in cadrul campaniei “Multumesc, mama“, de a le cunoaste pe mama Larisei Iordache, Adriana Iordache, si a Anei Dascal, Andreea Dascal, ambele sportive fiind in aceste zile la Rio, la Jocurile Olimpice. Intr-o discutie cu Carmen Bruma si dr. psiholog Cristiana Haica, cele doua mame au afirmat ca “ambitia” mamei, si nu doar a copilului, este cheia pentru a trece peste toate greutatile si a fi model de putere si ambitie pentru propriul copil.

“Mama este modelul copilului, mai ales cand este mic. Mama trebuie sa il invete ce e curajul, increderea in sine, increderea in ceilalti, increderea ca poate. Mai ales in primii 7 ani de viata, mama este responsabila de aceste trasaturi. Ea trebuie sa puna aceste bilute colorate in sacosica cu valori a puiului ei”, a subliniat Cristiana Haica.

Adriana Iordache a facut sase ani de handbal, dar n-a ajuns la nivelul de performanta pe care si l-ar fi dorit, pentru ca – asa cum spune chiar dumneai – nu a avut-o pe mama in spate sa o sustina. E de inteles deci atitudinea de luptatoare care vrea sa fie mereu pe primul loc, asa cum si recunoaste, atitudine pe care i-a insuflat-o si Larisei Iordache.

“Eu i-am spus Larisei: niciodata sa nu renunte la ceea ce vrea, chiar daca este greu. La noi nu exista nu se poate”, a spus dna Adriana Iordache. “Au fost si zile cand a fost mai putin bine pentru noi, dar nu am renuntat. Cand spune ca nu mai poate, discutam despre altceva, ii distrag atentia pana uita, si apoi o luam de la capat”, a spus mama Larisei, care nu ar schimba nimic din trecutul ei si al Larisei.

Era mai mult decat vizibil ca mama Larisei este foarte mandra de reusitele fiicei ei. Emana pur si simplu mandrie curata de mama. Parca plutea. Este si firesc. Toti stim cine este Larisa Iordache si cate lucruri frumoase a facut pentru gimnastica romaneasca. Nu cred ca e cineva care sa nu-i tina pumnii acum la Olimpiada de la Rio.

Spre deosebire de mama Larisei, care are multi ani in spate de confirmare a valorii Larisei si a ceea ce noi spunem “a meritat, tot efortul a meritat”, mama Anei Dascal mi s-a parut inca in faza de zbatere, pe care mie imi este mult mai usor sa o inteleg. Cand tu ca parinte vezi ca nu e totul usor si roz, ca sunt momente grele pentru copil si nu stii cum e mai bine – sa ii spui sa se opreasca sau sa il sustii sa treaca peste toate si sa mearga mai departe. Copilului ii place, dar tu vezi ca e greu, mai ales sistemul pe care si dna Andreea Dascal il vede uneori nedrept. Uite, partea asta mi s-a parea mie cea mai grea. Ca tu, ca adult, stii ca in ciuda eforturilor si muncii depuse, copilul tau nu va fi apreciat la adevarata lui valoarea. Ca tu ii stii si ii vezi durerea si sacrificiile. Le stii si pe ale tale. Cum poti, ca mama, sa nu spui “stop joc”?

“La noi a venit totul natural. Noi am dus ambele fete, Ana mai are o sora mai mare cu un an si jumatate, la inot pentru ca am observat ca nu dorm noaptea, ca inca au energie. Noi nu ne-am propus sa faca sport de performanta. Ana a stiut mereu ce isi doreste. Ea este un exemplu pentru mine de ambitie si determinare”, povesteste mama tinerei inotatoare Ana Dascal. Femeia recunoaste ca au fost momente in care fetita a suferit din cauza sistemului si, cu sinceritate, spune ca daca ar da timpul inapoi poate n-ar mai indrepta-o spre acest sport. Dar acum, Anei i-a intrat in sange, ii place mult si isi doreste sa faca performanta. Asa ca mamei nu-i ramane decat sa ii fie alaturi si sa o sustine. De altfel, din octombrie, s-a si mutat cu Ana de la Cluj la Constanta, pentru a face antrenamente cu un anumit antrenor, in timp ce tatal a ramas la Cluj cu cealalta fata.

Sincer, nu vreau sa ma gandesc cat de greu i-a fost acestei mame sa ia o asemenea decizie, sa se rupa in doua asa. Pe de o parte, micuta sportiva care isi dorea altfel de antrenamente pentru a reusi (si iata ca acum a fost invitata la Jocurile Olimpice), pe de alta partea celalalt copil, care trebuia sa dea examenul de capacitate, la finele clasei a VIII-a. Nu poate fi usor. Nu are cum. Ca mama, sa trebuiasca intr-un fel sa faci o alegere, chiar si temporara, intre doi copii, nu poate fi usor.

Jos palaria pentru aceste mame si aceste familii, care reusesc sa gaseasca forta si resursele spre victorie.

Cum spuneam, eu nu am facut sport de performanta. Dar stiu ca, daca drumul meu ar fi luat-o cumva intr-o directie similara, am avut si am parintii care sa ma fi sustinut si sa faca toate sacrificiile ca eu sa ajung unde imi doresc. la nivelul lor si la nivelul meu, au facut-o deja.

Cred ca am mai povestit, dar o repet, cand am terminat eu clasa a VIII-a, la vremea respectiva se intra la liceu cu examen. Iar la liceul ales de mine existau si probe eliminatorii, printre care si sportul. Proba de rezistenta ma termina si fizic si psihic. Normal ca m-am antrenat. Dar nu singura. Tata mergea cu mine pe stadion si la ultima tura, cand simteam ca nu mai pot si sunt pe punctul de a abandona, tata – in pantofi, pantaloni de stofa, cum era – alerga cot la cot cu mine ca sa ma incurajeze, sa imi dea putere sa nu renunt. Iar intr-una din seri, cand tata era intr-o delegatie si mama m-a insotit pe stadion, stiind practica antrenamentelor anterioare, mama si-a luat rolul in serios si, la ultima tura, a alergat alaturi de mine. Si tot mama a invatat cu mine pentru examenul de limba si literatura romana, pentru admiterea la liceu.

Si am trecut de probele eliminatorii si am luat si examenul si am si facut liceul dorit. Si datorita lor.

Si stiu ca, daca voi fi vreodata in pozitia de a-mi incuraja copilul sa lupte mai departe spre ceea ce isi doreste, voi fi alaturi de el si in momente bune si mai ales in momente grele. Sa il sustin, sa il ridic, sa ii spun ca se poate. Chiar daca, in acest moment, nu ma vad avand puterea unui parinte de sportiv de performanta. Dar pot sa stau linistita, nu pare sa aiba cine stie ce talente Dar, mai stii? Important e sa faca ceea ce-i place. Sa fie fericit!