Momente de “mamicie” pe care nu le voi recupera niciodata

Daca m-am hotarat sa scriu despre mine este mai mult pentru a le spune altor proaspete mamici cum sa nu faca. Pentru ca acum stiu ca sunt anumite momente de “mamicie” pe care nu le voi recupera niciodata.

Nu voi recupera niciodata primele saptamani sau luni in care ar fi trebuit poate sa dorm in acelasi pat cu puiul meu. Sau macar in aceeasi camera. Poate daca ii ofeream atunci apropierea necesara, astazi nu mi-o mai cerea atat de insistent.

Nu voi recupera niciodata zilele, saptamanile si lunile in care ar fi trebuit sa il tin in brate, sa il dragalesc si sa il pupacesc, in loc sa stau in fata calculatorului, in incercarea de a nu pierde contactul cu lumea jobului la care imi doream sa ma intorc.

Nu voi recupera niciodata momentele in care ar fi trebuit sa-l las sa descopere mancarea manjindu-se din cap pana-n picioare. Poate astazi n-ar mai fi fost asa speriat de bombe daca se atinge de branza tartinabila, de pe felia de paine, sau de sosul din farfurie. Si ar fi iubit mancarea.

Nu voi recupera niciodata momentele in care ar fi trebuit sa am mai multa rabdare, in care ar fi trebuit sa-l tin mai mult in brate cand era suparat, in care ar fi trebuit sa-i arat mai mult ca el e pe primul plan.

Nu voi recupera niciodata clipele in care am crezut ca “pauza” prin trimitere in camera lui reprezinta o solutie.

Nu voi recupera niciodata clipele in care i-am spus doar “nu”, in care mi-am revarsat cumva propriile suparari in relatia dintre noi.

Nu voi recupera niciodata toate clipele, momentele, zilele, saptamanile si lunile in care ar fi trebuit sa ma bucur din plin de faptul ca ii sunt mama, fara sa ma gandesc la nimic altceva.

Pentru ca el nu va ma fi niciodata bebelus, copil mic. Eu nu voi mai fi mama acelui bebelus sau copil mic.

Dar, vorba Otiliei, acum ca am mai invatat ceva, ca imi dau seama de unele greseli si mi-am schimbat viziunea, acum incerc sa echilibrez lucrurile, astfel incat, la final, in bolul cu bile reprezentand actiunile mele in relatia cu propriul copil sa am mai multe bile albe decat negre.

Acum, cand ajung acasa, nu exista calculator, nu exista telefon. Decat in situatii extrem de urgente si foarte rare. Cand ajung acasa exista el, existam noi si uneori exista si un televizor – pentru ca, recunosc, sunt seri in care ma dor toate si abia ma tarasc, si am nevoie de 10-15 minute de mine.

In weekend, foarte rar spre niciodata, nu deschid calculatorul. Acesta este si motivul pentru care nu scriu pe blog si sunt aproape invizibila pe Facebook in zilele de sambata si duminica. La fel si in concedii.

Atunci cand e timp liber pentru toata familia, ei bine, atunci sa fie intr-adevar timp in si pentru familie. Uneori e obositor, recunosc, pentru ca de multe ori, dupa o saptamana plina, parca nu ai energie sa ai si un weekend plin cu copilul. Dar gasim solutii. Mergem la film. Mergem la bowling. Mergem la un gratar. Ne intalnim cu prieteni (eventual care sa aiba si copii ). Iesim in parc. Facem ceva, cat putem de bine, dar in familie. Cu copilul nostru. Pentru el. Incercam, daca nu sa recuperam ceea ce nu mai poate fi recuperat, macar sa contrabalansam, sa nu repetam, sa reparam.