Luati o pauza! Luati copiii la joaca!

Adevarul e ca sunt putine momente in care ne oprim din toate si suntem 100% parintii copiilor nostri. Cand nu ne mai gandim la bani, la job, la discutii cu colegi, la prieteni pe care nu i-am mai vazut, la dorul de vacanta… Cand nu ne mai gandim la nimic altceva decat la ei, la noi impreuna cu ei, la ei impreuna cu noi.

Adevarul e ca sunt putine momente in care ne jucam cu adevarat.

Cand sunt mici, joaca pare mai fireasca. Ii luam pe sus, ii facem avioane, ii pupam pe falcute si pe burtica, facem cumva sa ii vedem razand. Si suntem fascinati de rasul lor.

Pe masura ce cresc, insa, joaca frivola este inlocuita de jocuri mai serioase. Tot mai rar ne alergam fara rost prin casa. Avem pretentii ca jocul de-a v-ati ascunselea sa fie pe bune, fara replici de genul “inchide ochii, mami, ma duc sa ma ascund in balcon” pentru ca noi sa ii cautam oriunde, mai putin in balcon. Le cumparam tot felul de jocuri tip “board games”. Ii invatam sa numere si sa socoteasca prin jocuri. Si le cerem sa invete sa piarda.

Nevoia lor de joaca “prosteasca” nu dispare doar pentru ca acum stiu sa se imbrace singuri, merg la gradinita si eventual si la activitati extrascolare cu competitii la finalul carora primesc diplome si medalii.

Nevoia lor de joaca fara un scop nobil este la fel de puternica, sau poate chiar mai puternica, ca atunci cand erau mici – mici.

Pentru ca joaca aceea le oferea ceva special: contactul. Contactul cu noi. Fizic, psihic, emotional. Iar o victorie fizica le da mai multa incredere in ei si ii invata sa se bucure mai tare de o victorie, decat orice joc de strategie. Pentru ca, in timp, mintea va fi tot timpul asaltata de evenimente, de informatii noi, de nevoia de adaptare, de capacitatea adulta de limitare a expresiilor. In timp ce corpul nu va uita niciodata cum se simte siguranta in mainile parintilor, legatura cu parintii si bucuria unei victorii.

Nu constientizezi cat de important e sa faci un concurs de-a busilea cu propriul copil sau ajutarea acestuia sa se urce pe tine ca intr-un copac, decat incercand si vazandu-i chipul.

Am trait-o noi, in trei, la workshopul de harjoneala, organizat de Sloop, la care draga noastra Otilia Mantelers ne-a invitat.

Nu o sa va descriu in detaliu jocurile. Parte dintre ele le povesteste Ioana foarte frumos aici. Cu mentiunea ca noi pe “maimuta” o urcam sus- sus, cu picioarele pe umerii mei.

Ceea ce vreau insa sa accentuez eu este valoarea unor astfel de momente de joaca.

N-as vrea sa exagerez, dar daca memoria mea nu imi joaca iar feste a fost pentru prima data (sau, hai sa spune, prima data dupa mult prea mult timp) in care ne-am jucat – fizic – in trei. Am fost oarecum fortati, pentru ca nici unul dintre noi nu avea alternativa. Eram acolo sa ne jucam. Eram toti trei. Si ne-am jucat. Toti trei.

S-a vazut ca suntem stangaci. La inceput, copilul voia doar cu unul. Ii era teama sa incerce lucruri noi. Dar stiam ca scopul acestor jocuri nu este sa facem sport, sa dam kilograme jos sau sa impingem copilul sa-si depaseasca limitele. Ci sa il lasam sa vada singur cat de puternic e. Sa castige in lupta cu “oamenii mari”. Sa capete incredere in el.

Am sfarsit prin a rade in hohote. Prin a incerca noi, oamenii mari, intre noi, jocurile de facut in doi, parinte-copil. Prin a adapta variantele de joc la trei – mersul ursului (cand mergi de-a busilea si te impingi fund in fund, ca sa castigi teren; noi aici am bagat copilul la mijloc si l-am lasat sa ne darame pe amandoi), exercitiul de forta (cand te impingi in maini, l-am facut in trei, ca o floare si alternam impinsul doi contra unul, copilul fiind cand in echipa cu unul, cand cu altul dintre parinti) sau bataia cu perne (care merge intotdeauna si in mai multi de doi).

Si dupa o ora de joaca, eram obositi fizic, dar energizati emotional. Iar copilul – care initial parca s-ar fi ascuns sub o perna – a fost trist ca s-a terminat asa repede. Si, cum probabil banuiti, a cerut sa repetam acasa unele figuri si jocuri.

Si cata incantare pe chipul lui… Si cata putere… Chiar se vede! Se vede ca se simte puternic. Ca se simte sigur pe el. Ca stie cat si ce poate.

Si pana la urma asta cred ca vrem de la copii. Nu neaparat sa fie cei mai puternici. Dar sa se simta puternici. Sa aiba incredere ca pot.

Asa ca, mai lasati grijile, problemele, taskurile de la job! Luati o pauza! Si luati copiii la joaca!