La o cafea cu depresia

Am scos “perla” asta pe negandite.

I-am spus unei prietene, la telefon, intr-o zi, ca eu si cu depresia suntem intr-un soi de relatie de amicitie, cand si cand mai iesim la o cafea, mai stam la povesti, si-apoi ne vedem de drum.

Asta pentru ca eu, recunosc, sunt extra super mega sensibila, emotionala si sentimentala, plus extra super mega obosita, astfel ca uneori ma las mult prea usor prada vorbelor si evenimentelor mai mult sau mai putin intamplatoare, si simt ca imi da tarcoale un sentiment caruia multi ii spun depresie.

Acum nu stiu daca e chiar depresie, dar pare mai de inteles asa pentru toata lumea.

Candva, gandul la acest sentiment ma speria putin. Acum, de cand am definit tipul de relatie care exista intre noi, imi e mult mai simplu. Il tratez ca pe oricare alt sentiment, care vine si pleaca. Ca pe un amic, de altfel. Ne bucuram de timpul petrecut impreuna, povestim tot ce ni s-a intamplat de la ultima intalnire si apoi ne intoarcem fiecare la ale sale.

Ca o paranteza, la intalnirea cu Esther Perel, mi-am reamintit ca starea mea de bine este strans legata de aprecierea si increderea in sine. Eu ma simt bine, ma bucur de tot si toate, gandesc pozitiv si simt ca pot sa mut si muntii din loc, atunci cand ma simt apreciata, respectata, acceptata asa cum sunt eu. Iar in momentele in care parca tot ce sunt si fac nu e bine, in care nu vad, nu aud si nu simt un “multumesc”, un “ce bine ca esti”, atunci cand momente care se succed fara intrerupere, ei bine, in aceste momente, ies in cele din urma la o cafea cu depresia.

Ii apreciez prezenta, o las sa fie, ii recunosc deschis ca intalnirea noastra e mai mult o obligatie, o intalnire in care ne zambim protocolar, ii spun verde-n fata ce si cum de-am ajuns fata-n fata si ca sper sa ne mai vedem “cand te-oi cauta eu”.