printre flori (15)

Oooooo, striga vesel. Ii placea zborul asta. Parca il duruse putin impulsul dat de vitelus, dar ii placea sa pluteasca, sa-l duca vantul departe, fara sa stie unde va ajunge. Poate la ea.

Eeeee, schimba refrenul cand inca se mai afla in vazduh.

Si, deodata, Au!, cand brusc zborul de termina si se lovi puternic de ceva verde.

Si pana sa se ridice si sa se uite in jur, simti cum frunza pe care aterizase fara amortizoare se misca si il ridica iar in aer si dupa o clipa de zbor cobori din nou.

Wow, o frunza care se misca. Si nu e frurtuna, isi spuse, asteptand cuminte sa mai faca un salt. Se distra. Avea chef de joaca. Si ii placea aceasta zi.

Dar brusc se trezi ca frunza se lasa intr-o parte si il tranteste de pamant.

Ce-a fost asta?, se intreba si se uita lung in sus.

O lacusta isi aranja frumos antenele.

“Au, scuza-ma, tu erai frunza miscatoare?”, intreba timid, desi isi dadea seama ca intrebarea suna destul de stupid.

“Frunza? Eu frunza? Adica nu stii cine sunt eu?”, intreba lacusta cu un ton arogant.

“Aaaa… o lacusta?”, veni raspunsul buburuzei mai mult intrebare.

“O lacusta? Da, o lacusta. Dar nu orice lacusta. Ia zi acum, ti-ai amintit?”, continua lacusta cu aceeasi atitudine intimidanta.

“Aaa… imi pare rau, dar nu imi amintesc. Adica, nu am cum sa-mi amintesc. N-am stiut niciodata”, se scuza buburuza cu glasul stins.

“Cum????”, tipa lacusta si buburuza se temu pentru o clipa ca o va devora asa cum face orice lacusta cu greierii in timp de noapte. Bine ca era zi.

“Adica, stiu ca esti importanta, foarte importanta. Doar ca n-am stiut si numele tau. Mereu am vrut sa te cunosc fata in fata. Nici n-am crezut ca visul acesta se va implini. Asta am vrut sa spun, ca n-am stiut niciodata cum te cheama si de la lovitura incasata am uitat cum sa ma exprim”, se fastaci buburuza incercand sa o impace pe lacusta razboinica.

“Multumesc, multumesc. Se intelege. Cred ca te-ai lovit cam rau. Dar stiu sa inteleg astfel de situatii si sa iert tinerii care sunt ceva mai visatori uneori. Sunt Miss Lacusta. Cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai dorita. Acum stii”, spuse cu mandrie lacusta.

“Multumesc pentru onoare. Si iarta-mi indrazneala, dar inseamna ca esti singura care ma poate ajuta”, prinse curaj lacusta, desi nu credea o vorba din cele spuse.

“O, da, bineinteles, cum sa nu. Sunt si foarte buna. Am un suflet enorm. Si ajut pe oricine imi cere asta. Iar tu pari un baiat care merita sa fie ajutat”, spuse lacusta luand un ton matern.

“Multumesc, multumesc. Esti foarte draguta, intr-adevar. Stii, eu o caut pe buburuza portocalie. E posibil sa fi cazut si ea prin zona, la fel ca mine”, incepu discursul buburuza.

“Inteleg, inteleg”, si lacusta adopta o atitudine de ganditor rascolind in prea multele informatii indesate in creierasul sau. “Mai multe, stii despre aceasta buburuza portocalie pe care o cauti?”

“Paaaai… era cu sora si nepoteii ei, la un moment dat. S-a jucat un vitelus care a aruncat-o in aer cu coada in directia asta”, spuse buburuza si inca o data avu aceeasi impresie ca ceea ce spune nu poate suna decat absurd.

“Aaa… da, bineinteles. Buburuza portocalie. Pai a plecat spre lacul de la marginea padurii”, raspunse lacusta cu incredere.

Nu credea nimic. In mod sigur lacusta batea campii, mintea de inghitau apele, scornea gogosi doar ca sa isi apere reputatie. Auzi, cea mai desteapta. O increzuta, gandi buburuza. Habar n-are.

Dar ce avea de pierdut? Poate ca totusi vazuse o buburuza prin zona. Poate nu era buburuza lui. Dar poate era.

Sa incerce? Sa o creada si sa se duca in directia indicata? Sau sa isi vada de drumul lui?

Drumul lui? Care drum? Drumul il adusese aici. Poate drumul trebuia sa continue spre lacul de la marginea padurii.

“Iti multumesc, draga Miss Lacusta. M-ai salvat. Iti multumesc, multumesc”, spuse entuziast buburuza.

Si porni la drum. Spre padure. Spre lac. Nu avea nimic de pierdut. Orice incercare merita tot efortul. Era o speranta.

Iar drumul spre padure era ca in rai.