Ceva emotii

Da, cred ca am ceva emotii.

N-am mai fost intr-o delegatie de vreo trei ani. Acum doua saptamani nici nu visam la o plecare. Dar de atunci ne pregatim de aceasta dimineata. Stiam ca asa va fi.

Inca de cand i-am povestit ca voi pleca, mi-a spus:

“De ce trebuie sa pleci tu? Nu poate sa plece altcineva? Si daca pleci acum, promiti sa nu mai pleci niciodata?”

Normal ca nu puteam promite. I-am explicat ce implica plecarea. I-am povestit ca nu e prima data, doar ca el nu isi mai aminteste, iar atunci am fost plecata o saptamana. L-am asigurat ca vom vorbi la telefon, daca vrea. Si ca va dormi cu tatal lui, cat eu voi fi plecata.

Dar a venit si dimineata de azi.

“Astazi e o zi trista”. Mi-a zis de mai multe ori de cand s-a trezit. Iar in curtea scolii am stat minute bune pana la despartirea propriu-zisa.

Normal ca a plans. Nici nu ma asteptam la altceva. Stiam ca va plange, ca va fi trist. Noroc ca avem un super om in clasa si stiu ca i-a facut dimineata frumoasa, ca l-a linistit si i-a fost alaturi.

Acum e bine. L-am sunat si e bine. Mai am putine emotii pentru diseara, la culcare, peste noapte si dimineata cand, din obisnuinta, va striga “mami” si nu ii voi raspunde eu.