printre flori (20)

Cat de sus ajunsese…

Privi in urma. Padurerea fermecata abia se mai zarea. Dincolo de ea, nici urma de lac, lan de flori sau gradina cu ferestre.

Ii venira in minte imagini din drumul care acum se apropia de final. Stia foarte bine asta. O simtea in inima care incepea sa ii porneasca la galop.

In sfarsit!

Parcurgand in zbor ceea ce stia ca este ultima suta de metri, nu reusea sa scape totusi de intrebari si ganduri sumbre. Daca totusi fusese totul in zadar? Daca ea nu era buburuza pe care o cautase? Daca ea nu vroia sa aiba nicio legatura cu el?

Incepuse sa adie vantul.

Soarele se intindea si casca, semn ca si pe la el venea Mos Ene.

Nu se temea de intuneric. Doar de faptul ca noaptea o va ascunde in intunericul ei pe buburuza si nu o va mai deslusi, ceea ce insemna alte ore fara ea. Iar el nu mai avea rabdare.

Atat de aproape…

Ce e asta? De ce nu mai vad nimic? Hei, ce se intampla?

Brusc, totul disparuse din jurul lui. Si natura, si muntele, si cerul.

Un voal alb il impresurase.

Se opri.

Stia ca daca se lupta cu ceata risca sa se rataceasca si sa se departeze de pisc.

Respira adanc.

Deci temerile lui fusesera intemeiate. Nu avea sa o intalneasca nici acum, asa cum sperase.

Ce vise…

Risipite toate.

Dar nu vroia sa se risipeasca decat aceasta ceata care acum ii statea in cale si se juca cu inima lui mica si pusa la atatea grele incercari.

De ce? De ce?, incepu sa strige in vazduh. Nu e drept!

Si simti cum o pala de vant il impinge usor.

Se zbatu sa ramana in loc. Ceata trebuia sa se retraga la un moment dat. Iar el nu putea sa piarda totul din cauza unui vant nebun.

Dar adierea prindea tot mai multa putere si nu il lasa sa se impotriveasca.

Aerul rece si umezeala cetii erau mai vanjoase decat propria-i vointa.

Degeaba.

Si mai cedand, mai luptandu-se cu ultimele sfortari, se lasa purtat de vant cine stie in ce directie.

Inchise ochii. Nu vroia sa stie ce i se intampla. Poate era totusi un vis urat.

Simtea totusi cum se inalta. Si parca era ceva mai cald.

Deschise intai un ochi, temator de ce putea sa descopere. Oare unde era?

Oooo, cat de sus….

Atat de sus…

Varful muntelui era cu mult dedesubtul sau.

Si nu mai era nici ceata.

Cerul era atat de aproape.

Si era atat de minunat pictat.

Zambi. Se simtea linistit. Gresise facandu-si atatea griji.

“E mai bine asa, nu?”, auzi deodata o voce.

Se uita in jur, dar nu era nimeni. Sa o fi luat-o razna? Sau era intr-adevar un vis in care orice era posibil?

“Eu sunt. Eu am rugat vantul sa te ajute si sa te scoata din capcana cetii. Asa e ea, uneori are chef de glume si ii pica tocmai pe cei mai suferinzi”.

Era un norisor. Ii era greu sa ii desluseasca ochii sau gura, dar stia ca numai el ii putea vorbi.

“Nu te speria. Acum esti bine. Si poti sa cobori linistit. Nu o sa ti se mai intample nimic. Ea e jos, te-asteapta”, continua norul si sufla usor spre el, impingandu-l in abis.

Curentul de aer il lua pe nepregatite si nu apuca sa se opuna. Asa ca aluneca rapid si apuca sa puna frana abia cand mai avea cateva lungimi de antenute pana la pamant.

Uf. Trase aer adanc in piept. Era inca intreg, teafar si nevatamat.

Isi continua coborarea incet si lin, incercand sa descopere in zare existenta ei.

Nimic.

Intr-un tarziu se aseza pe o piatra, ignorand tumultul de ganduri care ii dadeau navala, ba de bine, da razand de sfortarea sa.

“Ai venit. Pana la urma ai venit”, auzi in spatele lui.

Era intr-adevar vocea ei sau doar i se parea? Era ea cu adevarat sau doar propria-i dorinta de a o gasi?

Si se intoarse.

Inima mai ca ii iesea din piept sa o cuprinda in brate.

Era ea. Ea. Era ea.

Si ii zambea.

Acelasi zambet la care se gandise in fiecare seara inainte sa adoarma. Acelasi zambet cu care se trezise in fiecare zori de zi inainte sa porneasca la drum. Acelasi zambet care ii daduse puterea sa strabata atatea zari.

Se apropia de el, imbujorata toata.

Iar el simtea ca ia foc.

Era ea.

O, nici el nu mai credea.

Dar era ea.

In sfarsit, ea.

Si antenutele li se atinsera usor.

Tremura tot. Parca electrocutat. Parca in mijlocul unui cutremur. Parca beat.

O, da. Beat. Beat de atatea vise si sperante. Beat de sentimente incercate dar netraite asa. Beat de dragul ei.

“Incepusem sa cred ca am lasat in zadar vorba pe oriunde am trecut”, si incepuse sa rada. Dar suna ca o melodie care te indemna sa dansezi.

Si ii intinse o mana si o invita la vals. Si apoi un tango. Si un blues.

Ea continua sa zambeasca.

El era ametit.

De fericire.

“Te-am cautat”, reusi sa rosteasca intr-un final.

“Stiu. Te-am asteptat”, ii raspunse ea stergandu-si pentru o secunda zambetul de pe chip, parca pentru a-i arata ca nu glumea, ca vorbea serios.

*******

“Iti mai amintesti cum a inceput totul?”, ii spuse ea deodata.

Copiii zburau in jurul lor si incercau sa ii foloseasca drept pavaza in leapsa lor.

“Vroiai sa faci cale intoarsa. Nu vroiai sa ramai”, continua ea.

Ce-ar fi putut sa-i raspunda. Ca isi amintea mult mai bine drumul? Ca stia ce simtise cand o descoperise cu adevarat, acolo, pe munte?

Trecusera atatia ani si inca mai simtea tremurul atingerii antenelor.

“Fiecare cu momentul lui de … prostie?!”, incerca el un raspuns.

Si ea rase. Exact ca atunci.

Si copiii sarira pe ei gramada sa ii atraga in joaca lor.

Ea zambea.

Iubea sa o vada zambind.

Iubea sa o vada.

O iubea.