singur

*Randuri din 2013. La fel de vii si azi.

Prima data cand m-am gandit la asta eram in liceu. La inmormantarea lui tataie (tatal tatalui meu) – Dumnezeu sa-l ierte!. Dincolo de faptul ca am fost foarte convinsa – si am si spus-o cu totala incredere – ca tataie nu va muri in saptamana mare, ca el va lupta sa nu moara in saptamana mare (ceea ce s-a si intamplat de altfel; a murit sambata dimineata, dupa vinerea mare), dupa ce s-au incheiat toate obiceiurile si randuielile crestine si laice, specifice locului, am mai avut o revelatie.

Se terminase pomana, vecinii, rudele mai indepartate si alti cunoscuti plecasera si ramasese doar familia. Adica cei sase copii (mamaie fiind dusa de mai mult timp, sa tot fi fost vreo sapte ani). Tatal meu, doi frati si trei surori. Care cu sot sau nevasta, care singur, majoritatea fara copii, acestia fiind imprastiati care incotro in cele patru zari ale lumii, in cautarea unui trai mai bun.

Si la un moment dat am realizat. Stiti fazele alea din film cand parca totul se opreste in jurul personajului principal, nimic nu se mai misca, nimic nu se mai aude si doar personajul nostru se misca, gandeste etc? Cam asa si eu. La masa lunga din curte, in jurul careia erau asezati fratii si surorile tatalui meu cu familiile lor, razand, povestind, plangand… m-a strafulgerat un gand. Cand va fi sa fiu intr-un astfel de moment, eu voi fi… doar eu. Nu am frati, nu am surori. (la momentul acela nu aveam nici copii). Deci, dupa ce va fi plecat toti vecinii, rudele care vor mai fi fiind in viata si alti cunoscuti, eu voi ramane la masa, la povesti, lacrimi si zambete… singura.

Am incremenit. Eu care nu am avut nicio problema in a ma juca de una singura si carti, si rummy, si table… Eu care mi-am gasit mereu ceva de facut si fara o multime de oameni in jur, eu care am fost mereu copil unic la parinti si nu mi-am batut prea tare capul cu asta (exceptand primul an de liceu cand visam in fiecare noapte un “frate” – dar asta e alta poveste), aceeasi eu m-am simtit in momentul acela de revelatie mai singura ca niciodata.

O singuratate din aceea care te doare. Care nu stii cand incepe si cand se termina. In care nu te regasesti, dar nici n-ai cum sa scapi. In care nu stii daca ti s-a oprit respiratia definitiv sau e doar un moment de panica. Singura – singura.

Ceva similar am trait azi. La o alta inmormantare (despre care nu o sa dau detalii). In acest caz era vorba de moartea unuia dintre parinti, cel de-al doilea fiind inca in viata. Si de doi copii. Pe langa faptul ca nu am putut sa nu plang – desi omul in cauza nu imi era direct cunoscut, dar este evident ca nu pot sa nu rezonez cu sentimentele si durerea unor oameni dragi, m-am simtit din nou… singura. Si nu singura ca nu as avea pe nimeni acum, slava Domnului nu sunt singura acum. Dar acelasi sentiment de singuratate dureroasa din acel an de liceu, de singuratate pe care o voi trai candva.

Iar acum, spre deosebire de inmormantarea lui tataie, durerea singuatatii a venit si dintr-o alta perspectiva. Ok, eu voi fi singura cand va fi sa fie momentul sa ii mai am pe oamenii fara de care n-as fi existat (si nu ma refer doar la nasterea mea ci si la omul care sunt). Dar singur va fi si copilul meu, cand va fi sa vina acelasi moment. Pentru ca si copilul meu e doar el. (Poate ca asta vine si de la intrebarile lui: Mami, eu am frati? Da’ eu de ce nu am frati? Si de ce sunt doar eu? Si de ce ma ai doar pe mine? si altele asemenea).

Si a mai fost o ceva la care m-am gandit azi. De fapt, la cineva. La bunica mea (mama mamei mele). Nu mi-a fost dat sa o vad inainte de a se duce si nici de a o conduce pe ultimul drum. Aveam mai putin de o luna de cand nascusem, atunci cand bunica s-a stins. Iar eu nu o mai vazusem de niste ani, de cand murise bunicul. Imi aminteam si imi amintesc cat de puternica si de lucida era. Un om la peste 80 de ani care, in ziua inmormantarii celui cu care isi traise toata viata si cu care crescuse cei opt copii ai sai, statea cu mine la vorbe despre zbaterile mele, despre problemele mele, dandu-mi sfaturi si imbarbatandu-ma.

Uneori ma gandesc ca poate e mai bine ca nu am vazut-o intre acele scanduri, coborand sub tarana. Pentru mine ea e inca acolo, mai sus de Iasi, in casa aceea cu pridvor, cu peretii albastri, aratandu-mi un “porcusor” (un soricel cazut din pod pe care l-am ingropat impreuna) sau prinzand un pui – asa schiopatand – ca sa il tin eu intre palme si sa ii dau un pupic pe capsor.

Doar ca acum nu mai pot spune las’ ca la vara mergem la bunica. Si nici nu mai pot spera ca va veni ziua cand va sta iar cu mine pe dealul mic din curte, in fata cotetului de gaini, sa imi spuna ca totul va fi bine, ca trebuie sa ma mai sterg la fund cu vorbele oamenilor (bunica nu injura niciodata, nu spunea nici macar mai da-le naibii, ea spunea ca tre sa dai la spate si sa te stergi la fund cu vorbele si rautatile oamenilor) si sa ma gandesc la sufletul meu.

Daca mama ar citi aceste randuri, ar plange in hohote. Desi au trecut deja trei ani, pentru ea totul s-a petrecut ieri. Si imi dau seama cat de singura se simte ea cand se gandeste ca nu mai merge la tara, la bunica. Pentru ca bunica nu mai e. Dupa ce s-a dus bunicul, mama profita de orice mini-vacanta sa se duca sa isi vada mama. Pentru ca stia ca intr-o zi nu va mai putea face asta. Varsta…

Acum ma gandesc ca de fapt asta ar trebui sa facem fiecare dintre noi. Am fost crescuta dupa principiul ca famila ta, prima ta familie daca pot sa spun asa – dupa ce te casatoresti, este reprezentata de sot/sotie si copii. Ei sunt pe primul plan. Si cu ei nu trebuie sa te certi sau sa te superi niciodata din niciun motiv, nici macar sau cu atat mai putin din cauza sau pentru parinti. Pentru ca la un moment dat parintii tai nu vor mai fi, dar familia ta ramane.

Asa e… Dar… cred ca si parintii – mai ales daca ai niste parinti ca ai mei care nu s-au bagat in viata mea, dar care m-au sustinut si mi-au fost alaturi indiferent de ce am facut, bine sau rau – merita si ei un loc egal in familia ta; tocmai pentru ca intr-o zi nu vor mai fi. Iar tu vei fi… singur.